Pro-Puneri

În 15 ianuarie 2009, Radio Zu şi Radio 21 au difuzat nişte parodii după lirica eminesciană. Mărturisesc (Mea culpa!) că în aşa-numitul „Oracol”, caietul de amintiri completat de colegii mei din clasa a VIII-a, păstrez, alături de alte „opere” similare, o versiune în răspăr a „Luceafărului”, unde Hyperion îi propune Demiurgului: „De-mi iei al nemuririi har/ Ce sufletu-mi apasă,/ Îţi dau un chil de Murfatlar/ Şi-o sticlă de spumoasă”. Între timp, variante ale acestui text au invadat internetul, poposind mai ales în blogurile juvenile, ceea ce arată că parodia a supravieţuit vreme de 30 de ani şi a devenit parte a folclorului şcolăresc.

Cum nouăzeci şi nouă la sută din populaţia adultă, vârstnică sau senilă a României le-a auzit cel puţin o dată, pe vremea studiilor şcolare, nici poeziile difuzate de posturile de radio n-ar fi făcut valuri, dacă C.N.A.-ul n-ar fi reacţionat dur, invocând „încălcarea a trei articole din legea audiovizualului, referitoare la respectarea identităţii naţionale, la obligativitatea informării obiective a publicului prin prezentarea corectă a faptelor şi evenimentelor şi nu în ultimul rând, la orele de difuzare a programelor care pot afecta dezvoltarea fizică, mentală sau morală a minorilor”. Presa a sărit imediat în apărarea confraţilor, arătând că dacă primele două acuze sunt interpretabile, ultimul punct e pur şi simplu ridicol, deoarece, în mod evident, poeziile respective au fost create de elevi, adică de nişte minori.  Citiţi mai departe »

Wikipedia este un concept îndrăzneţ pe internet, prima enciclopedie scrisă de cititorii săi. După succesul versiunii în limba engleză, s-au lansat şi versiuni în alte limbi. Româna a fost una dintre ele. Din păcate, Wikipedia în limba română „nu prea” se ridică la înălţimea rudei sale de limba engleză. Un exemplu simplu: căutaţi termenul „critica literară” şi veţi găsi următorul articol la adresa http://ro.wikipedia.org/wiki/Critica_literar%C4%83  Citiţi mai departe »

Motto:
„Nicăieri şi niciodată nu ne-a cerut Hristos să fim proşti. Ne cheamă să fim buni, blânzi, cinstiţi, smeriţi cu inima, dar nu tâmpiţi.”
Nicolae Steinhardt - Jurnalul Fericirii


Care a fost preţul supravieţuirii Biserii Ortodoxe perioadei comuniste în România este o întrebare care şi acum trezeşte fiori. Celor puţini care şi-o pun. În repetate rânduri, sondajele de opinie au dat un rezultat uşor deconcertant: cele mai credibile instituţii româneşti sunt Armata şi Biserica. Judecând la rece, nimic nu ne face să credem că au existat formaţiuni care au eludat, într-un fel sau altul, degradarea accentuată a societăţii generată de comunism. Armata, membră a Pactului de la Varşovia, a fost supusă aceluiaşi comtrol implacabil de Partid şi de Stat şi ar fi absurd de presupus că au putut exista, în conducerea sa, personalităţi în adevăratul sens al cuvântului. În condiţiile în care toată populaţia masculină a ţării a fost obligată să presteze serviciul obligatoriu militar, ocazia era ideală pentru modelarea Omului Nou, după chipul şi asemănarea Hârcii Comuniste.
Biserica ortodoxă a acceptat, la rându-i, pactul cu Diavolul Roşu. Păcatele originare, lăcomia, trufia, au fost purtătoarele de cuvânt ale noii ordini bisericeşti, după ce o pleiadă de preoţi adevăraţi a fost martirizată în închisorile comuniste. Scoaterea în afara legii a celorlalte credinţe şi păstrarea creştinismului ortodox în aceleaşi condiţii ca în Uniunea Sovietică a dus la o aservire accentuată a bisericii de către partidul conducător.  Citiţi mai departe »

Revoluţia a reprezentat o turnură nefastă în domeniul cultural. Rând pe rând, editurile de prestigiu au rămas fără desfacere, fără beneficii, fără bani pentru plata salariilor şi, în cele din urmă, fără oameni. Clădirile unde-şi aveau sediile au fost luate cu japca de către primării (vezi cazul Editurii Dacia din Cluj) sau retrocedate proprietarilor de drept. Librăriile s-au transformat în săli de bingo sau magazine second-hand. Colac peste pupăză, au venit şi minerii, scandând: „Noi muncim, nu gândim!”. Perioada 1996-2000, cât a ţinut preşedinţia lui Emil Constantinescu, a demonstrat că intelectualitatea nu a avut nici tactica, nici resursele necesare pentru a lupta şi a învinge „nomenclatura” fostului partid comunist.  Citiţi mai departe »

Dorinţa autorilor de literatură SF de a fi băgaţi în seamă şi trataţi colegial de mainstream-ul cultural este, presupun, tot atât de veche ca însăşi preocuparea lor pentru un asemenea tip de creaţie. Am remarcat-o şi pe vremea începuturilor mele în SF, o mai întâlnesc, ca problemă discutată pe diferite tonuri de participare afectivă, şi astăzi, când situaţia e în bună măsură schimbată, fiindcă timpul, care macină multe, mai erodează şi din prejudecăţi. Îmi amintesc că o revistă care avea să-şi construiască treptat un bun prestigiu cultural, Secolul 20, ne-a făcut surpriza de a da, încă din primul său an de apariţie (mai precis, în septembrie 1961), un număr dedicat integral literaturii ştiinţifico-fantastice. Erau, pe lângă textele SF propriu-zise, şi nişte interviuri, anchete cu subiect adecvat, traduse din reviste sovietice, fiindcă ansamblul prozelor şi comentariilor venea atunci prioritar pe o asemenea filieră. Chiar dacă mai figurau în sumar, pentru coloratura internaţională dorită de redacţie, şi câteva titluri de SF occidental „optimist”; între ele, poetica povestire Dimineaţa verde din ciclul marţian al lui Ray Bradbury şi romanul de anticipaţie tehnologică Insule pe cer de Arthur C. Clarke.  Citiţi mai departe »

Tema criticilor şi comentatorilor literaturii, fie ea şi science fiction, este foarte generoasă şi foarte vastă; existenţa site-urilor şi blog-urilor i-a dat o amploare de nedescris.

Refulările s-au transformat în defulări. Toate imaginile, dorinţele, reprezentările, ideile sau tendinţele neplăcute, înăbuşite, ale individului, iniţial trecute din domeniul conştientului în subconştient, au dat pe-afară. Libertatea cuvântului s-a transformat într-un delir al cuvintelor. Fiecare vrea să fie ascultat şi, de preferat, să vorbească numai el; nimeni nu mai vrea să fie contrazis. În spaţiul virtual, nu te contrazice nimeni; dacă o face, îl contrazici şi tu pe acest nimeni. Sau nu.  Citiţi mai departe »