Pro-Poziţii

Din motive obscure, rămăsesem cu impresia că Jack of Shadows era anterior ciclului Amber. O cercetare simplă mi-a dovedit că mă înşelasem, Nouă prinţi din Amber a apărut în 1970, iar Jack of Shadows a apărut în 1971. Oricum, data apariţiei nu spune mare lucru, aceasta depinde de motive editoriale şi nu corespunde întotdeauna cu ordinea cronologică a scrierii cărţii. Am amintit despre acest lucru pentru că este evident că la un moment dat - pe la sfârşitul anilor şaizeci - Zelazny concepe o serie de poveşti în care acţiunea îmbină într-un mod foarte interesant lumea oamenilor din zilele noastre cu cea a fanteziei.

Până atunci, romanele fantasy se împărţeau în două categorii distincte: de tip Stăpânul inelelor (adică acţiunea avea loc într-o lume mitică, fără legătură cu omul modern) sau de tip Corabia zeiţei Ishtar (adică personajul principal este un om modern, care nimereşte accidental într-o lume a zeilor şi supranaturalului).

Zelazny ne oferă o a treia posibilitate, cea în care personajul principal aparţine ambelor tărâmuri. Jack, cel care îşi trage puterea din umbră şi întuneric, îşi împarte existenţa între lumea noastră şi cea a supranaturalului, fiind când cercetător într-un institut american, când zeitatea umbrelor şi furişatului. Corwin se trezeşte într-un spital, fără să-şi amintească nici cine e, nici cum a ajuns în spital. Descoperă ulterior că a venit din tărâmul mitic Amber, unde este prinţ şi are dreptul la tronul ţinutului...  Citiţi mai departe »

În primul moment, ambiţia lui Cornel Secu de a înfiinţa o colecţie dedicată autorilor români de SF mi s-a părut exagerată. Primele apariţii lăsau, oarecum, impresia că va fi o colecţie destinată publicării şi popularizării autorilor grupaţi în jurul cenaclului HELION - lucru care nu era rău, în sine, mulţi dintre aceştia fiind nume importante din SF-ul românesc.

Apoi, văzând conţinutul acestor volume, văzând planul editorial şi aflând volumele ce urmau să apară - şi care probabil că au apărut între timp -, m-am convins că editura BASTION chiar face un lucru extraordinar. Iar acest lucru extraordinar înseamnă publicarea consecventă a unor autori români, unii dintre ei cunoscuţi doar din reviste, alţii având deja la activ volume, selecţia lor fiind făcută în principal după criterii calitative şi nu în baza unui partizanat de grup.

Sigur, Lucian-Vasile Szabo, Cristian-Mihail Teodorescu şi Marian Truţă au făcut parte dintre colaboratorii revistei Helion, dar se poate vedea şi din avion că trei dintre primii patru autori publicaţi în noua colecţie sunt bucureşteni (măcar prin faptul că locuiesc în capitală) şi doar unul singur este timişorean. Ca atare, judecarea colecţiei HELION ca o manifestare culturală locală este eronată. Mai mult, o analiză sumară a conţinutului acestor volume ne convinge că avem de-a face cu o acţiune bine gândită, menită nu numai să ofere cititorilor lucrări de valoare, ci şi să repare o nedreptate a sorţii, care făcuse ca autori talentaţi, precum Marian Truţă, să nu aibă încă un volum propriu.  Citiţi mai departe »

Antologiile Dozois reprezintă mai mult decât o simplă culegere de texte, reprezintă o imagine foarte completă şi foarte complexă a literaturii SF contemporane. Dacă la ele am adăuga şi o antologie a lucrărilor premiate cu Hugo şi Nebula în anii 2004 şi 2005, ne-am da seama care este situaţia reală a literaturii SF din această perioadă.

Textele prezentate sunt, pentru un autor român, frustrante. Dacă ne gândim că această recoltă parţială a numai doi ani de activitate din literatura de gen din lumea anglo-saxonă reprezintă cam cât întreaga producţie SF din toată istoria SF-ului românesc - fără a mai lua în considerare şi valoarea acestor texte - ne dăm seama că noi, prichindeii, nu avem nici o şansă să fim băgaţi în seamă.

Nuvelele şi povestirile selectate de Dozois se caracterizează în primul rând prin calitate literară. Textele se citesc uşor, sunt captivante, sunt atrăgătoare, au idei interesante. Autorii îşi cunosc bine meseria, comparaţia cu mainstream-ul poate fi făcută doar din punct de vedere al mentalităţii, nu din punct de vedere literar.

Selecţia textelor acoperă toată gama de preocupări ale genului, iar numărul de autori ce trebuie cunoscuţi şi de care trebuie să se ţină seama când se creionează un tablou al SF-ului contemporat este înfiorător de mare.  Citiţi mai departe »

Aşa s-ar fi intitulat primul volum al lui Cornel Robu, în caz că nişte conjuncturi nefericite nu i-ar fi blocat şansa de a apărea prin 1982-83, când exista deja o variantă pregătită pentru tipar. Ar fi fost debutul său editorial normal: o culegere de studii şi articole despre SF, consacrată scriitorilor şi cărţilor, dar şi unor probleme specifice, descoperite treptat în aria de manifestare a genului, şi cărora o analiză minuţioasă se străduia să le dea rezolvări personale. Dar, vorba autorului de astăzi: „N-a fost să fie!”, încât el a trebuit să aştepte, cu o neîmpăcată resemnare, până după anul 2000 spre a-şi vedea publicat primul volum propriu. Însă ce debut magistral! O cheie pentru science-fiction este o scriere de felul celor cu care de regulă se încheie o carieră: operă concluzivă, menită să sistematizeze teoretic un domeniu şi să devină, prin seriozitatea abordărilor şi prin temeinicia construcţiei sale, carte de referinţă pentru subiectul de care se ocupă. Următorul volum tipărit de Cornel Robu, Paradoxurile timpului în science-fiction, decurge firesc din tratatul „de bază”, căruia i se subsumează şi i se alătură totodată, fără a fi un simplu apendice dilatat, ci găsindu-şi, ca explorare a unei problematici speciale, circumstanţa unui destin independent.  Citiţi mai departe »

Scriitor science fiction de talent, Mircea Opriţă face o critică literară în consecinţă, adică foarte lizibilă. De la o carte la alta, maniera sa de abordare subiectului supus criticii a devenit tot mai direct; nu se mai menajează susceptibilităţi.

Avem nevoie de critici obiectivi în care autorii să aibă încredere, să ştie fiecare cum stă şi la ce nivel se găseşte. Scriitorul află ce este de aflat de la critic, nu ceea ce i-ar plăcea să audă. Fără un trecut apropiat de adevăr, science fiction-ul românesc nu are nici un viitor.

Un comentariu la strălucitele eseuri critice ale domnului Opriţă, adunate în volumul "Cronici de familie. SF-ul românesc după anul 2000", publicată la editura "Casa Cărţii de Ştiinţă" din Cluj-Napoca, e foarte greu de făcut. Despre o carte foarte bună, se scrie foarte greu, în sensul că nu te poţi aventura să lauzi ceva care e vizibil de laudă; îţi trebuie multă subtilitate stilistică. Una e să dai cu bâta în baltă, să agiţi peştii şi să-i faci să riposteze, neavând încotro s-o ia, şi alta este exegeza serioasă.  Citiţi mai departe »