Victor Martin

Acolo unde sunt prea multe reguli, nu există nici o regulă. Acolo unde sunt prea multe carti, nu există nici o carte. Acolo unde există prea mulţi scriitori, nu există nici un scriitor. Acolo unde sunt prea multe premii, nu există nici un premiu. Acolo unde e plin de expoziţii de carte, cartea se pierde în lansari, discuţii, can-can-uri, beri şi discursuri convenţionale.
De câte ori are loc un “târg de carte”, eu mă duc cu gândul la târgul în care m-am născut şi unde mi-ar fi foarte greu să mă mai întorc vreodată. Parte integranta a României, ca toate parţile integrante, cu mai multe mii de locuitori, despre care nu poţi spune nimic, acest târg e respingător.
Senzaţia stranie de respingere din micul târg al României, despre care nu poţi spune nimic, o am şi când intru în sala unui “târg de carte” de la noi. Îmi doresc să ies cât mai repede de acolo. Atmosfera orgoliului de tip “cine suntem noi şi ce frumos mirositor transpirăm” e înăbuşitoare.
Nu am reuşit să cumpăr niciodată vreo carte dintr-un astfel de “târg”. Simt că, dacă aş face-o, nu aş putea citi cartea, cum nu aş putea citi vreodată o carte făcută cadou de vreo editură. Am un acut sentiment al zădărniciei.  Citiţi mai departe »

Mulţi oameni nu au idei, dar un mare număr dintre aceştia au măcar meritul de a da idei altora. Una dintre aceste idei este exportul românesc al unui anumit fel de a face literatură, export transformat, azi, în import masiv, cu alte costuri, aproape insurmontabile.

Prin anii ’50, comuniştii au înfiinţat o şcoală de literatură, care a făcut mii de pui, sub denumirea de „şcoli populare de artă”. Adaptate la o piaţă mică şi vioaie, cum era România, acestea au avut măcar meritul de a nu crea o gândire cantitativă; au apărut scriitori ai momentului, foarte buni pentru acea perioadă, cum sunt astăzi scriitorii de fantastic anglo-saxon, buni pentru perioada pe care o traversează.

Scriitorii comunişti români de la mijlocul secolului trecut aveau în comun cu scriitorii occidentali de azi faptul că erau produsul societăţii şi, în acelaşi timp, slujeau societatea care îi fabrica. Şi comuniştii de atunci erau la un început, şi anglo-saxonii de azi sunt la un început; era nevoie de primii, cum azi e nevoie de ultimii.
Deşi erau vremuri tulburi, societatea comunistă română embrionară era stabilizată sub umbrela sovietică ocrotitoare. Deşi e criză şi instabilitate economică, societatea capitalistă din Vest e stabilă financiar, chiar dacă atacată de germeni comunizanţi.  Citiţi mai departe »

În ultimul timp, sintagma „traducător, trădător” a devenit tot mai actuală. Nu din cauză că s-ar citi mai mult, ci pentru că, paradoxal, se publică mai mult.

Editurile funcţionează pe principiul C.A.P.-urilor. Când nu mergea sectorul vegetal, se luau bani de la sectorul zootehnic. Când nu era producţie mare de grâu, se luau bani de la legumicultură, iar când vacile nu dadeau lapte, se compensau pierderile prin vânzarea lânii de aur de pe oi.

Exact aşa e şi în domeniul editorial; o carte care se vinde bine, contrabalansează pierderile cu publicarea unei alte cărţi. E un marketing primitiv, dar merge. Nici o editură nu dă faliment. Pentru ca acest contrabalans să fie eficient, e nevoie de multe titluri, din ce în ce mai multe titluri, fiind o afacere bazată pe statistică.

E modelul economic general românesc, bazat pe deturnări de fonduri de la un minister la altul, de la un sector la altul, până când toţi banii îşi pierd urma.

Pentru că nimeni nu e orb să nu vadă că producţia de carte românească nu se vinde, se cer traducătorilor tot mai multe traduceri.  Citiţi mai departe »

După recitirea cu plăcere, la peste zece ani de la prima lectură, a unor reeditări ale romanelor lui Philip K. Dick, mi-a căzut în mână o carte de Neil Gaiman, "Pulbere de stele", prezentată ca "o feerie, un basm, o poveste pentru toate vârstele".

Cartea e publicată într-o colecţie care ar trebui să conţină, dacă nu science fiction, măcar un fantastic cât de cât original, nu o compilaţie din mitologia celto-normandă sau o addenda la scrierile lui Tolkien.

Mi-am spus că basmul poate fi inclus, după părerea lui Florin Manolescu, în science fiction şi m-am apucat de lectură, ignorând faptul că autorul e englez şi vinde basme la americani, aceştia construindu-şi tradiţia din te miri ce.  Citiţi mai departe »

Tema aselenizării e o temă generoasă sau nu e deloc generoasă. E o temă generoasă ca abordare intrinsecă, ştiinţifică. Din punct de vedere al condiţiilor sociale, politice, culturale etc., existenţiale în fond, mi se pare o temă artificială. Nu ştiu ce ne poate aduce nou, nu ştiu cu ce mijloace. Aselenizarea seamănă cu o carte bună scrisă prea devreme şi, din cauza asta, uitată prea repede.

Pentru mine, povestirea lui Mircea Opriţă despre vizita la părinţii lui Iuri Gagarin e ceva umoristic, în genul „Bunica dă de băut” de Viktor Korotkov.

Aşa cum comuniştii români, ca să nu se alieneze, preferă să-şi imagineze că preşedintele lor preferat n-a fost executat, ci trăieşte, undeva, în Cuba, şi eu prefer să-mi imaginez că aselenizarea din vara anului 1969 este o lucrătură serviciilor secrete americane, în colaborare cu specialiştii hollywoodieni în trucaje. Să nu uităm că, începând cu Orson Wells şi dramatizarea sonoră a „Războiului lumilor”, americanii au trecut foarte uşor la dezinformarea imagistică.  Citiţi mai departe »

Într-un episod din serialul "Stargate", ignorând continuum-ul spaţiu-timp, echipa SG1 merge în Egiptul antic să fure un dispozitiv energetic şi rămâne blocată acolo. Până la noi, nu rămâne decât o casetă cu filmul pe care cei patru protagonişti şi-l fac singuri. Bineînteles, în conditiile în care viitorul este perturbat, avem alte condiţii de mediu, iar evoluţia celor patru e mai mult sau mai puţin aproximativă. Samantha Carter ajunge asistenta depersonalizată a unui profesor egocentric, colonelul Jack O'Neill ajunge un indolent cadru militar în retragere, locuind într-o barcă, iar Daniel Jackson un mărunt profesor de engleză la emigranţi. Nesuferind perturbaţii spaţio-temporale majore, Teal'k devine din nou jaffa la Apophis. Adică nişte rataţi.  Citiţi mai departe »

Lucian Velea, editorul sitului „Citatepedia”, a realizat un interviu cu scriitorul craiovean Victor Martin, din care „Pro-Scris” vă prezintă un fragment. Dacă vi se pare incitant, vă invităm să-l citiţi în întregime la adresa:
http://blog.citatepedia.ro/interviu-cu-victor-martin.htm

Citatepedia: În ultima vreme se vorbeşte tot mai des despre o criză a SF-ului. Cum se vede situaţia actuală din interiorul fandomului românesc?

Victor Martin: [...] Cunosc fandomul şi, din cauza asta, duc o luptă personală de mărire a entropiei acestuia, chiar dacă demersul meu e enervant. După asta, când totul se va recristaliza, e posibil să-şi aducă cineva aminte că am contribuit şi eu la tulburarea apelor. Caut să promovez science fiction-ul deja clasic, alţii caută să promoveze cyberpunk-ul, horror-ul, new weird-ul, fantasy-ul, postmodernismul sau hardSF-ul. Trecerea timpului aşează totul pe făgaşul firesc.  Citiţi mai departe »

Scriitor science fiction de talent, Mircea Opriţă face o critică literară în consecinţă, adică foarte lizibilă. De la o carte la alta, maniera sa de abordare subiectului supus criticii a devenit tot mai direct; nu se mai menajează susceptibilităţi.

Avem nevoie de critici obiectivi în care autorii să aibă încredere, să ştie fiecare cum stă şi la ce nivel se găseşte. Scriitorul află ce este de aflat de la critic, nu ceea ce i-ar plăcea să audă. Fără un trecut apropiat de adevăr, science fiction-ul românesc nu are nici un viitor.

Un comentariu la strălucitele eseuri critice ale domnului Opriţă, adunate în volumul "Cronici de familie. SF-ul românesc după anul 2000", publicată la editura "Casa Cărţii de Ştiinţă" din Cluj-Napoca, e foarte greu de făcut. Despre o carte foarte bună, se scrie foarte greu, în sensul că nu te poţi aventura să lauzi ceva care e vizibil de laudă; îţi trebuie multă subtilitate stilistică. Una e să dai cu bâta în baltă, să agiţi peştii şi să-i faci să riposteze, neavând încotro s-o ia, şi alta este exegeza serioasă.  Citiţi mai departe »

Tema criticilor şi comentatorilor literaturii, fie ea şi science fiction, este foarte generoasă şi foarte vastă; existenţa site-urilor şi blog-urilor i-a dat o amploare de nedescris.

Refulările s-au transformat în defulări. Toate imaginile, dorinţele, reprezentările, ideile sau tendinţele neplăcute, înăbuşite, ale individului, iniţial trecute din domeniul conştientului în subconştient, au dat pe-afară. Libertatea cuvântului s-a transformat într-un delir al cuvintelor. Fiecare vrea să fie ascultat şi, de preferat, să vorbească numai el; nimeni nu mai vrea să fie contrazis. În spaţiul virtual, nu te contrazice nimeni; dacă o face, îl contrazici şi tu pe acest nimeni. Sau nu.  Citiţi mai departe »

Geo
Octombrie 1, 3008, 10:14 pm
Este o lectură bună, dar nu e recomandată a fii citită seara.

Irinel
Octombrie 2, 3008, 8:27 am
Minunat. Povestirea este cursivă şi provocatoare. Bravos Cristian Buşcus!

Adrian
Octombrie 2, 3008,10:53 am
Scrii bine, Cristian. Bravo, ţine-o tot aşa. Aştept următoarea ta lucrare. Încearcă să scrii ceva diferit. Încearcă să creezi ceva incitant dintr-o întâmplare simplă, lumească. Sunt sigur că va ieşi ceva frumos.  Citiţi mai departe »