Pro-Puneri

Religiozitatea trăită de omul contemporan la nivelul reprezentărilor, afectelor şi obiceiurilor îndreptăţeşte discuţiile despre religia populară sau implicită. Distanţa dintre sacru şi secular s-a micşorat, iar diferenţele sociale dintre religie şi alte manifestări culturale (artă, divertisment, comerţ) nu mai sunt foarte nete. Între o apariţie publică a Papei şi un concert rock nu mai există deosebiri esenţiale. Nimeni nu poate garanta că extazul trăit de participanţii la cele două mari concentrări umane este de două feluri distincte. Drept urmare, religia este percepută tot mai mult ca un capitol cultural, printre altele.

Manifestările de tip religios fac parte din cultura populară, câtă vreme apelează la medii comunicante specifice acesteia din urmă. Succesul de public al culturii populare i-a inspirat pe strategii bisericilor tradiţionale. Aceştia au imaginat ajustări de felul celor preconizate de Vatican în secolul trecut, cunoscute prin termenul de aggiornamento. Atunci când un preot ortodox apelează la megafoane pentru a-şi face auzită predica pe o arie mult mai întinsă decât biserica sa, aplică o reţetă de succes a culturii populare. În acelaşi timp însă participă la un proces de alterare a practicilor sacramentale consacrate.  Citiţi mai departe »

Omul este o făptură cu suflet, purtătorul scânteii de har dăruit de Creator la naştere, o mărturie că viaţa este ceva mai mult decât prevede codul genetic. Ori de câte ori Homo sapiens sapiens a simţit chemarea să se apropie de cele sfinte, Dumnezeu i-a îndrumat paşii către un loc anume, unde îi era mai uşor să-şi redobândească curăţenia şi pacea interioară, starea spirituală necesară comuniunii cu Domnul.

Precum sălbăticiunile şi celelalte animale însetate simt prezenţa apei de la mare depărtare, căutătorii graţiei divine recunosc lesne semnele menite să dezvăluie prezenţa Domnului, spaţiul împlinirii spirituale. Să ne amintim de legenda Mănăstirii Argeşului, care începe cu căutarea locului de zidire; „cei nouă meşteri mari,/ calfe şi zidari,/ cu Manoli zece” pornesc întâi pe Argeş în sus, iar apoi, dacă nu găsesc ceva pe pofta lui Negru Vodă, cercetează şi pe râu în jos, ca-n varianta Alecsandri. Zice Mircea Eliade în „Comentarii la legenda Meşterului Manole”: „Locurile [de zidire a bisericilor] nu se aleg la întâmplare, nici după motive profane — frumuseţe, sanitare, strategie etc. Pretutindeni se ţine seamă de un canon geomantic sau magic.” Orice ctitorie începe prin stabilirea punctului unde se află Centrul, „buricul Pământului”.  Citiţi mai departe »

Un activist de partid comunist povestea, la un moment dat, că, atunci când s-a apucat de muncă, în tinereţe, nu avea nici o convingere. Cu timpul, a început şi el să creadă ceea ce propovăduia în rândul altora. Aşa e şi cu simbolurile religioase din sălile de clasă. La început, copilul nu le bagă în seamă, dar, cu timpul, subliminal, îi intră în cap, fără să vrea. Asta e o reclamă nedorită, ca oricare alta. Spre deosebire de reclama proastă, când poţi compara singur produsul cu laudele, în cazul religiei e mai complicat. Asta e îndoctrinare. Forţată sau nu, ca şi în cazul comunismului, tot îndoctrinare se numeşte.

În armată, lecţiile politice erau adormitoare. Dacă aţipeai în timpul lor, erai pedepsit, lucru care îţi mărea rezistenţa la îndoctrinare. Fin psiholog, un colonel îi lăsa pe toţi soldaţii să doarmă în timpul expunerii sale. Întrebat de superiori de ce face asta, a răspuns că, atunci când se trezesc, ascultătorii ştiu mai bine lecţia decât dacă se chinuie să nu adoarmă. E verificată metoda învăţatului în somnul uşor, numit şi semitrezie. Somnul raţiunii copiilor naşte un mic monstru: intoleranţa. Unii sunt dispuşi să aibă un monstru în suflet, alţii nu. E absolut adevărat că toleranţa se învaţă în şcoli, dar şi intoleranţa.  Citiţi mai departe »