Pro-Poziţii

Aproape din orice direcţie ai privi, în piesele lui Matei Vişniec realitatea spaţiului rusesc e permanent vie. Ea se face vizibilă fie ca amintire narcozată a traumei colonizării sovietice, ca percepţie difuză a figurii ocultate a lui Stalin, ca obsesie a morţii, a ororilor războiului, fie ca prezenţă secundă, fără chip dar insistentă a atmosferei cehoviene.

„Istoria comunismului povestită pentru bolnavii mintali”(Editura Aula, Braşov, 2001) este un grupaj cuprinzând patru piese de teatru, prima şi cea mai consistentă dând titlul volumului.

Atmosfera debutează cu aerul de mister tensionat amintind de piesa „Cu uşile închise” a lui Sartre. Ca şi în scriitura sartriană, textul are o consistenţă căreia nu îi poţi sesiza cu uşurinţă provenienţa, devreme ce stilistic este destul de auster.  Citiţi mai departe »

În romanul „2000” de Gheorghe Săsărman, fizicienii au pus la cale un „biliard microcosmic” ca să elibereze cuarcii din chingile nucleare, un experiment de tipul Large Hadron Collider de la CERN, despre care s-a discutat atât de mult în septembrie 2008. Ce-i drept, fenomenul a fost descris la nivelul speculativ al anului 1986, adică a implicat nişte energii mult mai mici decât cele generate în ciocnirile fascicolelor de protoni acceleraţi din cercetările actuale, dar, în planul imaginat, rezultatele au devenit la fel de spectaculoase ca şi cele din „Fabrica de absolut” de Karel Capek. Vizionarul scriitor român ne-a zugrăvit un tablou apocaliptic: ca urmare a experimentului, continuul spaţio-temporal s-a destrămat, s-a creat o reţea de porţi ce permite călătoria în timp, iar în debandada globalizată sectele milenariste au înflorit şi au încercat să preia puterea. În „Anticipaţia românească” (1994), monumentala istorie literară dedicată SF-ului autohton, Mircea Opriţă nota cu privire la problematica propusă de „2000”:

„Oricât de prudent studiate, însă, nu toate intervenţiile omului în intimitatea materiei pot avea răspunsuri dinainte cunoscute. Efectele secundare sunt destabilizatoare. Pe măsură ce opera scapă de sub control, consecinţele ei se arată teribile pentru mediu, dar mai ales pentru societatea umană”.  Citiţi mai departe »

Profesorul universitar Cornel Robu a publicat recent, tot la Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, un al treilea volum dedicat literaturii SF, intitulat „Scriitori români de science-fiction”. Seria a debutat în 2004, cu o lucrare teoretică: „O cheie pentru science-fiction”, un volum de dimensiuni monumentale, îmsumând 612 pagini tipărite mărunt, în care totuşi n-a încăput un capitol, „Paradoxurile timpului în science-fiction”, amplificat şi tipărit ulterior, în 2006, ca o lucrare de sine stătătoare.

Dacă în primul volum criticul a creat un model teoretic de identificare şi investigare estetică a literarităţii ştiinţifico-fantasticului, bazându-se pe conceptul de „sublim”, cea de-a doua carte constituie un studiu de caz a felului cum, pornind de la speculaţiile filosofice legate de natura şi curgerea timpului, scriitorii au reuşit să creeze naraţiuni memorabile, capabile să stârnească în cititorii unor epoci diferite „senzaţia de uimire şi miracol” (sens of wonder).  Citiţi mai departe »

În lumea largă, iniţialele „B.D.” nu înseamnă nicidecum „Brigada Diverse”, cum ne-au obişnuit comediile „miliţiste” din ciclul de filme cu Toma Caragiu, Dem Rădulescu, Puiu Călinescu, Jean Constantin, Sebastian Papaiani (nemaisocotind şi câinele) în rolurile principale: „B.D. intră în acţiune” (1970), „B.D. în alertă” (1970), „B.D. la munte si la mare” (1971).

În mod obişnuit B.D. înseamnă „benzi desenate”, ca şi „bande dessinée” (prescurtat: „bédé”) în franceză, mediu cultural şi artistic cu care graficienii noştri au păstrat legături strânse chiar şi pe vremea lui Ceauşescu. Wikipedia o defineşte drept: „un mijloc de comunicare pe cale grafică, alcătuit cu ajutorul imaginilor şi, adeseori, a cuvintelor, în scopul de a ilustra un fir narativ.”. Transpunerea unor poveşti într-o succesiune ordonată de secvenţe desenate datează din zorii omenirii, precum ne dovedesc picturile rupestre ale vânătorilor primitivi. Miturile sculptate în basoreliefurile din templele egiptene, poveştile imprimate cu blocuri de lemn pe hârtie de chinezi, succesiunea de tablouri ce înfăţisează Patimile Celui Răstignit de Paşti din multe biserici creştine, toate au pregătit terenul pentru apariţia acestei simbioze între artele grafice şi literatură. B.D. este socotit de unii ca fiind a noua artă.  Citiţi mai departe »

Vrând să cumpăr nişte roşii, m-am tot învârtit prin piaţă, printre mormanele aşezate frumos, pe tarabe, strălucitoare, de îţi luau ochii. Nu am luat în seamă că sunt „ roşii de grădină” sau „roşii româneşti”, din lădiţe pe care scria în turceşte, şi m-am apropiat de o tarabă unde se găsea o tomată secţionată. M-am uitat atent la interiorul semisferei, am spus vânzătoarei că roşia expusă e necoaptă şi, dacă tot voia să mă păcălească, măcar să fi căutat una cât de cât coaptă. Vânzătoarea s-a inflamat şi a început să strige că sunt singurul cumpărător care spune despre roşiile ei ca sunt necoapte.

Prin asociaţie de idei, această scenă mi-a adus aminte de existenţa cyberpunk-ului pe piaţă; şi în piaţă, dacă ţinem cont că multe cărţi se vând şi în supermarket.

De curând, am cumpărat de la un chioşc de ziare romanul de succes „Neuromantul” de William Gibson, vândut ca supliment al unui ziar. Auzisem şi citisem câte ceva despre acest roman cu multe premii.  Citiţi mai departe »

Trilogia „Cartea stelelor” de Erik L'Homme a apărut la noi în mod progresiv, ca şi alte romane fantastice publicate de Editura RAO, de parcă întâi editorii ar fi testat piaţa cu primul volum şi, dacă iniţiativa s-a dovedit a fi profitabilă, atunci au dat undă verde continuării. Oricum a fost, traducătoarea Aurelia Ulici a realizat o transpunere excelentă.

Am zărit „Vrăjitorul Qadehar”, prima parte din „Cartea stelelor”, la un târg de carte, în toamna anului 2006, la câteva luni după apariţia ei. Cum tineretul din ziua de azi suferă de harrypotteromanie, dar numai deoarece n-au citit „Urciorul de aur” al lui E.T.A. Hoffmann sau „Vrăjitorul din Earthsea” de Ursula K. Le Guin, am cumpărat volumul lui L'Homme, cu gândul că poate va folosi la aplicarea principiului „cui cu cui se scoate”, singura stratagemă valabilă în direcţionarea adolescenţilor către valorile literare autentice. Mama natură are legi simple şi eficace. Când economia de consum produce o supraabundenţă de produse greu digerabile, băgate pe gât de un marketing agresiv şi avid de câştiguri, în cele din urmă reacţia naturală va fi greaţa şi abandonarea produsului nociv (până la urmă, cuiul cel eficace, trezirea din adoraţia fără limite indusă de ucenicul vrăjitor din Hogwarts, a fost „Trilogia Bartimaeus” de Jonathan Stroud).  Citiţi mai departe »

Am descoperit romanul părintelui E. A. Abbott, „Flatland: A Romance of Many Dimensions” (1884), în urmă cu câţiva ani, prin intermediul versiunii maghiare, traduse de Gálvölgyi Judit şi publicată în 1982. Ca oricine citise lucrările de popularizare şi de matematică distractivă ale lui Martin Gardner, ştiam de existenţa lui, aşa că, atunci când l-am văzut, m-am repezit cu a treia viteză cosmică să-l citesc. Surpriza a fost pe măsura încântării produse. Mi-am consemnat impresiile pe dată într-o prezentare critică, publicată în revista „Pro-Scris”, cu titlul „Bunica distopiilor”, pentru că scriitorul englez a folosit ca motto în debutul părţii a II-a celebra replică a Mirandei din actul V al piesei „Furtuna" de William Shakespeare:

„O brave new worlds,
That have such people in them!"

„O, mândră lume nouă,
Care cuprinzi astfel de oameni !"
(traducere de Leon Leviţchi)  Citiţi mai departe »

Etimologic, Bartimaeus înseamnă „fiul lui Timeu”. În Evanghelia după Marcu, 10:46-52, el este un cerşetor orb care stătea la poarta Ierihonului. Când, înainte de Duminica Floriilor, Mântuitorul a ieşit din cetate ca să se îndrepte, pentru ultima oară, spre Ierusalim, Bartimaeus L-a strigat, L-a numit „fiul lui David” şi L-a rugat să-l miluiască. Impresionat de credinţa sărmanului, Iisus Hristos l-a binecuvântat şi i-a redat vederea, spunându-i: „Vezi, credinţa ta te-a mântuit.” Episodul apare şi în celelalte două Evanghelii sinoptice, dar fie cu referire la doi orbi (Matei 20:29-34), fie fără nominalizarea cerşetorului (Luca 18:35-43).

Timeu este un nume grecesc, derivat de la verbul „a onora”. Timaios este partenerul de discuţii al filosofului Socrate din celebrul dialog omonim scris de Platon, unde se vorbeşte despre natura fizică a lumii şi este amintită Atlantida, „o insulă mai mare decît Libya şi Asia la un loc”, subiect dezvoltat ulterior în dialogul „Critias”. Foarte rar folosit în Regat, prezent în Ardeal cu forma feminină Timea (influenţa lui Jókai, „Omul de aur”), Timeu a intrat în compunerea multor alte nume greceşti: Timandros, Timarhos, Timokles, Timokrates (Timocrates), Timokritos (Timocritos), Timolaos, Timoleon, Timotheos, Timoxenos etc., purtate cu mândrie din cea mai îndepărtată antichitate până în prezent.  Citiţi mai departe »