Cătălin Ionescu

Vorba regretatei Agatha Christie, când speli vasele iţi vin gândurile cele mai ucigaşe. Mă întrebam deunăzi câţi scriitori de valoare sunt în science fiction-ul românesc. Am zâmbit „ucigaş”, dar apoi mi-am dat seama că zâmbisem degeaba. Pentru că sunt destul de mulţi scriitori de valoare pe tărâmul science fiction. Cărţile publicate în ultima vreme – şi nu numai – sunt semnificative în sensul acesta.

Câţi însă dintre aceşti scriitori fac parte din „intellighenţia” românească?
Intellighenţia (în limba rusă интеллигенция, în limba latină intelligentia) este, desigur, un termen destul de controversat. Şi în România, unde, din păcate, nu a existat o clasă de intelectuali înainte de 1989 (deşi există câteva excepţii notabile, desigur) şi nici după (să aplicăm şi aici regula câtorva excepţii notabile, ceva mai multe totuşi…) Interesant este faptul că termenul nici nu există în limba română: DEX 98 oferă totuşi o a doua definiţie a cuvântului „inteligenţă”, o definiţie învechită însă, „totalitatea intelectualilor, intelectualitate”.

Intellighenţia – consider potrivit să adoptăm versiunea apropiată de limba rusă – înseamnă însă ceva mai mult. O elită progresistă şi, implicit, într-o societate dispreţuitoare la adresa culturii, ignorată sau chiar dizidentă. Hm, o societate dispreţuitoare la adresa culturii... Sau, fără a face nici un efort de generalizare, dispreţuitoare la nivel social, economic, politic, religios şi nu numai? Am dat cumva peste definiţia României din ziua de azi, aflată într-o criză nu în primul rînd economică, ci într-o criză greu de definit, ce ţine de rădăcinile civilizaţiei?...  Citiţi mai departe »

Câţiva oameni în vârstă povestesc. Este una din secvenţele de deschidere ale documentarului „În umbra Lunii” (producţie 2007, Discovery Films – lansat pe DVD în anul 2008). Bătrânei sfătoşi care par a-şi aminti câte ceva. Nu apare numele lor. Oameni în vârstă, bunici, poveştile unor vieţi în amurg, ce mai contează astăzi? „Tatălui meu”, spune unul dintre ei, care nu-şi ascunde nici vârsta, dar nici ochii extrem de vii, „care s-a născut la puţină vreme după zborurile fraţilor Wright (1904-1905, n. red), i-a fost extrem de greu să accepte că am fost pe Lună. Fiului meu însă, care pe atunci avea cinci ani, drumul spre Lună nu i s-a părut vreo scofală prea mare…” Numele povestitorului sfătos şi, în acelaşi timp, uşor ironic este Charles M. Duke Jr., pilotul modului lunar al misiunii Apollo 16...  Citiţi mai departe »

De la stânga la dreapta, Buzz Aldrin, Eugene Cernan, Charles Duke şi Harrison Schmitt, la o conferinţă în Elveţia, martie 2009

Aşa cum am promis de mai multă vreme, lansăm astăzi şi Forumul Pro-Scris.
Este o promisiune pe care am ţinut să o onorăm, în ciuda dubiilor pe care atât eu, cât şi Gyuri, le avem.
Nu sper - nu sperăm - că peste noapte, lumea strâmtă şi orgolioasă din science fiction-ul românesc va fi capabilă de un dialog civilizat, încărcat de responsabilităţi.
Totuşi, o încercare merită făcută.

Şi vă reamintim că Forumul funcţionează sub egida Pro-Scris.  Citiţi mai departe »

„Amused to Death” (Amuzat până la moarte) este un album concept, semnat de Roger Waters (fostul membru al trupei Pink Floyd), lansat în 1992. Iubitorii muzicii Pink Floyd probabil că-l ştiu foarte bine. Roger Waters îşi afirmă aici crezurile sale vizavi de viciile societăţii occidentale, fiind extrem de critic la adresa televiziunii.
De altfel, albumul lui Waters este inspirat din volumul „Amusing Ourselves to Death”, semnat de Neil Postman. Titlul complet al eseului este: „Amusing Ourselves to Death: Public Discourse in the Age of the Show Business” (Să ne amuzăm până la moarte: un discurs public în epoca spectacolului de televiziune) şi a fost publicat prima dată în anul 1985.

Neil Postman îşi începe pledoaria într-un mod extrem de incitant (toate citatele sunt din ediţia 1986, Penguin Books, în traducerea subsemnatului):

«Am fost foarte atenţi la anul 1984. Atunci când anul s-a terminat şi profeţia nu s-a împlinit, americanii au oftaţi uşuraţi, mulţumindu-şi lor însuşi. Rădăcina democraţiie liberale rămăsese neatinsă. Chiar dacă prin alte părţi teroarea era prezentă, noi, cel puţin, nu fuseserăm vizitaţi de coşmarurile lui Orwell. Numai că am uitat că, alături de viziunea întunecata a lui Orwell a mai existat alta - ceva mai veche, mai puţin cunoscută, dar la fel de înspăimântătoare: Mândra Lume Nouă a lui Aldous Huxley. Împotriva ideii răspândite chiar şi printre intelectuali, Huxley şi Orwell nu au profeţit acelaşi lucru. Orwell ne-a avertizat că vom fi compleşiţi de o opresiune impusă din afara noastră. Dar în viziunea lui Huxley, nu există nici un Frate mai Mare care să-i priveze pe oameni de autonomia, maturitatea şi istoria lor. Aşa cum şi-a imaginat el, oamenii vor ajunge să-şi iubească opresiunea, să adore tehnologia care va altera capacităţile lor de gândire.  Citiţi mai departe »

Wikipedia este un concept îndrăzneţ pe internet, prima enciclopedie scrisă de cititorii săi. După succesul versiunii în limba engleză, s-au lansat şi versiuni în alte limbi. Româna a fost una dintre ele. Din păcate, Wikipedia în limba română „nu prea” se ridică la înălţimea rudei sale de limba engleză. Un exemplu simplu: căutaţi termenul „critica literară” şi veţi găsi următorul articol la adresa http://ro.wikipedia.org/wiki/Critica_literar%C4%83  Citiţi mai departe »

Motto:
„Nicăieri şi niciodată nu ne-a cerut Hristos să fim proşti. Ne cheamă să fim buni, blânzi, cinstiţi, smeriţi cu inima, dar nu tâmpiţi.”
Nicolae Steinhardt - Jurnalul Fericirii


Care a fost preţul supravieţuirii Biserii Ortodoxe perioadei comuniste în România este o întrebare care şi acum trezeşte fiori. Celor puţini care şi-o pun. În repetate rânduri, sondajele de opinie au dat un rezultat uşor deconcertant: cele mai credibile instituţii româneşti sunt Armata şi Biserica. Judecând la rece, nimic nu ne face să credem că au existat formaţiuni care au eludat, într-un fel sau altul, degradarea accentuată a societăţii generată de comunism. Armata, membră a Pactului de la Varşovia, a fost supusă aceluiaşi comtrol implacabil de Partid şi de Stat şi ar fi absurd de presupus că au putut exista, în conducerea sa, personalităţi în adevăratul sens al cuvântului. În condiţiile în care toată populaţia masculină a ţării a fost obligată să presteze serviciul obligatoriu militar, ocazia era ideală pentru modelarea Omului Nou, după chipul şi asemănarea Hârcii Comuniste.
Biserica ortodoxă a acceptat, la rându-i, pactul cu Diavolul Roşu. Păcatele originare, lăcomia, trufia, au fost purtătoarele de cuvânt ale noii ordini bisericeşti, după ce o pleiadă de preoţi adevăraţi a fost martirizată în închisorile comuniste. Scoaterea în afara legii a celorlalte credinţe şi păstrarea creştinismului ortodox în aceleaşi condiţii ca în Uniunea Sovietică a dus la o aservire accentuată a bisericii de către partidul conducător.  Citiţi mai departe »

Pro-Scris şi-a schimbat haina – dar nu şi năravul. Cam ăsta ar fi rezumatul acestui nou pro-test... Deci dacă v-aţi plictisit, nu ne mai citiţi. Nu periem pe nimeni, dimpotrivă. Nu suntem afiliaţi nici unui aşa-zis curent, dimpotrivă. Nu putem trece indiferenţi pe lângă impostură, vulgaritate, sau nesimţire – credem încă în moralitate, eleganţă şi stil. Nu ne considerăm nici pe departe deţinătorii adevărului suprem, şi tânjim după un dialog al ideilor. Am apărut în urmă cu 8 ani, în vara anului 2000. Şi nu am abdicat niciodată de la principiile noastre. Continuăm să existăm deşi, recunosc cu sinceritate, au fost momente cînd am fost tentat să scot ştecherul din priză. Nu am făcut-o, pentru că am avut alături o mînă de oameni care ne-au susţinut.  Citiţi mai departe »