Traducătorul român

În ultimul timp, sintagma „traducător, trădător” a devenit tot mai actuală. Nu din cauză că s-ar citi mai mult, ci pentru că, paradoxal, se publică mai mult.

Editurile funcţionează pe principiul C.A.P.-urilor. Când nu mergea sectorul vegetal, se luau bani de la sectorul zootehnic. Când nu era producţie mare de grâu, se luau bani de la legumicultură, iar când vacile nu dadeau lapte, se compensau pierderile prin vânzarea lânii de aur de pe oi.

Exact aşa e şi în domeniul editorial; o carte care se vinde bine, contrabalansează pierderile cu publicarea unei alte cărţi. E un marketing primitiv, dar merge. Nici o editură nu dă faliment. Pentru ca acest contrabalans să fie eficient, e nevoie de multe titluri, din ce în ce mai multe titluri, fiind o afacere bazată pe statistică.

E modelul economic general românesc, bazat pe deturnări de fonduri de la un minister la altul, de la un sector la altul, până când toţi banii îşi pierd urma.

Pentru că nimeni nu e orb să nu vadă că producţia de carte românească nu se vinde, se cer traducătorilor tot mai multe traduceri.

Un autor român cere prea mult, nu pentru că editorul are bani, ci pentru că el, scriitorul, n-are. În acest fel, încet, dar sigur, producţia autohtonă de calitate începe să dea semne de suferinţă, iar această lungă suferinţă va duce la căderea culturii române. Mai mult decât lucrurile banale, produse de români, se peferă ca acestea să fie banalizate, la preţuri superioare, de autori străini.

Banii la bani trag şi, abia atunci când ai acumulat o grămadă de premii şi bani, încep să mergă şi vânzările, lucru deloc anticipabil pentru cartea românească.

Foarte puţini ştiu că un stat se poate salva prin cultură, mai mult decât prin sport sau agricultură, mai ales când face parte dintr-un conglomerat politic, cum este Uniunea Europeană. Traducerile cărţilor nostre şi promovarea peste hotare sunt făcute tot de noi şi sunt un dezastru. În absenţa unei creşteri economice calitative, care să susţină cultura, UE ne acceptă, dar ca simplă piaţă pentru ce fac ei de slabă calitate. Cercul se închide; noi nu dăm cărţi de calitate pentru că se vând mai bine cărţile lor de slabă calitate, iar traducerile scriitorilor lor mediocrii se vând la noi pentru că nu avem o producţie de carte performantă. Economic, dar şi cultural, nu putem ieşi din dilema asta mai veche de 2000 de ani.

Iugoslavia, la îndemnul lui Tito, a căutat să facă bani din cultura altora, şi-a cam pierdut identitatea, şi, în final, s-a văzut ce a păţit. Acum, e rândul nostru să ne întregim cunoştinţele din ceea ce se scrie aiurea, în afara ţării. Pentru asta, ne trebuie cât mai mulţi traducători.

Traducătorii sunt fel de fel, de la traducători buni de cărţi slabe la traducători proşti de cărţi bune, de la traducători meseriaşi, cunoscători din interior ai nişei pe care o slujesc, la traducători „buni la toate”, neexcelând prin nimic concret, de la traducători care ştiu bine sintaxa limbii române la traducători unde pluralul „pîrîurile” e ceva obişnuit, de la traducători care acceptă noile reguli introduse în limba română la revoluţionarii de subsol care se opun cu o vehemenţă demnă de o cauză mai bună scrierii cu „î” din „a”, de la traducători care lucrează repede şi bine la cei care se chinuie, de la traducători care trăiesc dintr-o astfel de activitate la cei care tălmăcesc din plăcere, având o altă meserie ca sursă de câştig etc.

O mie de feluri de traducători generează o mie de feluri de traduceri.
Criteriile sunt foarte clare; pot fi traducători care, chiar şi amatoristic, fac treabă bună sau nu, pot fi traducători profesionişti care, sub spectrul banului şi al ameninţării zilei de mâine, traduc fără nerv literar şi lingvistic sau nu. Unii traducători sunt influenţaţi de idiomul de acasă şi avem exemplele folosirii în exces a perfectului simplu sau topica limbii ruse.

În faţa cererii exacerbate, oamenii care ştiu o limbă străină, mai ales de circulaţie internaţională, fac să duduie producţia de traduceri. Traducătorii devin din ce în ce mai mulţi şi, firesc, din ce în ce mai neprofesionişti. Avem tot mai mulţi oameni fără valoare, dar, în replică, au apărut şi oamenii de doi lei, traducătorii. Unii au venit direct de la strung. Foarte puţini intuiesc ce ar merge la public. Unora li se vâră cărţile pe gât, de către editor, la tradus.
O politică foarte insidioasă de promovare a producţiilor proprii, este ca traducătorul să posede şi o rubrică de cronici literare în vreo revistă de succes sau pe vreun site mai vizitat.

Atunci când scriitorul încearcă să iasă la liman, traducând şi cărţile confraţilor din străinătate, se discreditează ca autor; e imposibil să nu încolţească în mintea cititorului faptul că acesta poate valorifica „superior” cele traduse. Influenţa lui Dante Alighieri sau Heinrich Heine asupra traducătorilor lor, doi mari clasici români ai secolului XIX, e arhicunoscută.
În deşertul traducerilor făcute în grabă, chiar şi aurifer, firul de nisip nu are nici o valoare. Din cauza asta, nu se prea mai citeşte; ca să citeşti, îţi trebuie curajul prostului şi nu s-a văzut încă prost citind. Sunt regiuni întregi din ţară, unde, din cauza grijii faţă de sine, s-a ajuns la performanţa de a nu se mai citi nici măcar traduceri uşurele. În expansiune azi, traducătorii vor da înapoi sau se vor reprofila; negociatori ai lumii de mâine, ei lucrează cu valorile lumii de azi, aşa cum sunt, bune sau rele.

Ca să fie vaccin contra prostiei, traducerea nu trebuie să fie proastă. Tradusă în mii de feluri, chiar şi Biblia se îndepărtează de textul iniţial.

Atâta timp cât copyright-ul are un preţ din ce în ce mai mic, în străinătate fiind inflaţie de autori şi cărţi de mâna a treia, şi costurile de producţie ale unui exemplar nefiind departe de costurile cu hârtia şi tiparul, nu e nici un pericol ca editurile să dea faliment. Traducătorii sunt prost plătiţi, dar compensează prin numărul mare de cărţi traduse în grabă. Foarte puţini sunt aceia care tâlmăcesc romane pe bandă rulantă, la o calitate superioară. Cei mai mulţi dau rasol, cantitatea trădând chiar şi trădătorii.

Pe de-o parte, traducătorii trădează cultura română împingând-o în derizoriu, prin simpla prezenţă. Pe de altă parte, traducătorii trădează cultura altor ţări, prin graba cu care abordează problema, producând la kilogram.

Deocamdată, traducătorii trebuie să mănânce şi ei o pâine; pâinea scriitorului român.