„Mărunţişuri“ despre intellighenţia română

Vorba regretatei Agatha Christie, când speli vasele iţi vin gândurile cele mai ucigaşe. Mă întrebam deunăzi câţi scriitori de valoare sunt în science fiction-ul românesc. Am zâmbit „ucigaş”, dar apoi mi-am dat seama că zâmbisem degeaba. Pentru că sunt destul de mulţi scriitori de valoare pe tărâmul science fiction. Cărţile publicate în ultima vreme – şi nu numai – sunt semnificative în sensul acesta.

Câţi însă dintre aceşti scriitori fac parte din „intellighenţia” românească?
Intellighenţia (în limba rusă интеллигенция, în limba latină intelligentia) este, desigur, un termen destul de controversat. Şi în România, unde, din păcate, nu a existat o clasă de intelectuali înainte de 1989 (deşi există câteva excepţii notabile, desigur) şi nici după (să aplicăm şi aici regula câtorva excepţii notabile, ceva mai multe totuşi…) Interesant este faptul că termenul nici nu există în limba română: DEX 98 oferă totuşi o a doua definiţie a cuvântului „inteligenţă”, o definiţie învechită însă, „totalitatea intelectualilor, intelectualitate”.

Intellighenţia – consider potrivit să adoptăm versiunea apropiată de limba rusă – înseamnă însă ceva mai mult. O elită progresistă şi, implicit, într-o societate dispreţuitoare la adresa culturii, ignorată sau chiar dizidentă. Hm, o societate dispreţuitoare la adresa culturii... Sau, fără a face nici un efort de generalizare, dispreţuitoare la nivel social, economic, politic, religios şi nu numai? Am dat cumva peste definiţia României din ziua de azi, aflată într-o criză nu în primul rînd economică, ci într-o criză greu de definit, ce ţine de rădăcinile civilizaţiei?...

Unul din paradoxurile science fiction-ului românesc este că, deşi scopul acestuia este viitorul, totuşi scriitorii nu sunt interesaţi de politică: fie că o resping cu o violenţă greu imaginabilă, fie că – din tradiţie oare? – se simt atraşi de partea sa cea mai retrogradă, respectiv de partidele şi mişcările foştilor comunişti. Disperaţi de a fi publicaţi, citiţi, adulaţi şi, în cele din urmă, contabilizaţi de eternitate, scriitorii români de science fiction nu-şi mai pierd timpul cu prostiile moralei. Şi este inutil, în consecinţă, a le atrage atenţia asupra formelor actuale de înregimentare; în lipsa unor recompense materiale pe măsură, unii dintre autorii noştri se droghează, aproape fără reţineri, din punga de plastic plină de aromele artificiale ale veşniciei...

Există însă şi excepţii: Victor Martin este una dintre acestea – şi lucrul acesta mi-a venit în minte cînd am răsfoit ultimul său volum de aforisme, „Ţara lui Travian“, apărut de curând la Editura Cellina din Craiova. În interviul său de pe site-ului Citatepedia, preluat parţial şi de Pro-Scris, Victor Martin răspundea:

Citatepedia: Aţi scris şi multe aforisme. Cum apar?
Victor Martin: Aforismele sunt o chintesenţă a cunoştinţelor acumulate, o explozie produsă când acestea ating masa critică. Deoarece nivelul de cunoştinţe şi experienţa de viaţă ale fiecăruia sunt foarte arbitrare, modul de a trata o idee diferă de la un autor la altul. Ideile sunt aceleaşi de mii de ani; în funcţie de talent, rostirea lor diferă, fiind mai mult sau mai puţin surprinzătoare, mai mult sau mai puţin originală. Savoarea aforismelor depinde şi de condiţiile de mediu; nu e acelaşi lucru să rosteşti o idee pe timp de ploaie sau pe timp de arşiţă. Ca scriitor, inclusiv de aforisme, depinzi foarte mult de poporul din care provii, de condiţiile în care creşti, te formezi şi trăieşti, dar şi de publicul căruia te adresezi. De-asta se consideră că aforismele englezilor sunt seci, criptice, iar ale indienilor filozofice, având fiecare publicul lor specific.
Citatepedia: Un aforism poate fi o „nestemată”, dar se poate întâmpla şi ca cititorul să nu prindă „poanta” sau să nu o aprecieze. Nu este riscant să pui o idee în doar câteva cuvinte?
Victor Martin: Cred că aforismul este apanajul celui care are ceva de spus. Şi nu numai atât; trebuie ca aforismul „să-ţi vină”, nu să-l provoci. Cititorul simte artificialul. Din ceea ce îmi trece prin cap, încerc să scriu doar ceea ce mi se pare interesant pentru cititor. Dacă reuşesc sau nu, doar cititorul poate decide. Neplăcut e că se ajunge din ce în ce mai greu la cititor. Un gând de numai o frază se pierde în oceanul de cuvinte al ultimilor ani. „Legile lui Murphy” sunt scrise de mai mulţi oameni, iar procentul de lucruri de la sine înţelese e mult prea mare; aici, coexistă banalităţile cu frânturi geniale de gând. Am căutat să elimin banalităţile; cât am putut de mult. Nu ceea ce consideră autorul a fi interesant e aşa, ci reflexia sa în oglindă: cititorul.

Prin aforismele sale, Victor Martin, scriitorul, încearcă, cu migală, o apropiere de o intellighenţie românească. O intellighenţie virtuală, cel puţin deocamdată. Este însă, chiar la modul minim minimorum, un pas către un ţel anume. O deplasare infimă, desigur, în comparaţie cu distanţa care trebuie parcursă. Dar, în acelaşi timp, un lucru absolut necesar, pentru cei care ştiu direcţia în care este – sau măcar ar trebui să fie – viitorul.

Aici ar fi trebuit, în principiu, să închei şi eu materialul meu. Nu înainte de a lua, aproape la întâmplare, 3 aforisme din „Ţara lui Travian“:

Spune-mi cu cine votezi, ca să-ţi spun cine eşti! Cu nimeni.

Măcar noi avem cu ce ne lăuda: mai proşti ca noi nu există!

La noi e mare numai grădina Domnului.

Restul de 2984 le găsiţi în carte. Mă rog, nu garantez că sunt exact 2984 dar, la urma urmei, le-aţi putea chiar număra - şi personal cifra de 2984 chiar îmi place. Mai bine însă le citiţi. Poate nu toate, dar multe dintre aceste „mărunţişuri“ merită.