„Creative writing” românesc

Mulţi oameni nu au idei, dar un mare număr dintre aceştia au măcar meritul de a da idei altora. Una dintre aceste idei este exportul românesc al unui anumit fel de a face literatură, export transformat, azi, în import masiv, cu alte costuri, aproape insurmontabile.

Prin anii ’50, comuniştii au înfiinţat o şcoală de literatură, care a făcut mii de pui, sub denumirea de „şcoli populare de artă”. Adaptate la o piaţă mică şi vioaie, cum era România, acestea au avut măcar meritul de a nu crea o gândire cantitativă; au apărut scriitori ai momentului, foarte buni pentru acea perioadă, cum sunt astăzi scriitorii de fantastic anglo-saxon, buni pentru perioada pe care o traversează.

Scriitorii comunişti români de la mijlocul secolului trecut aveau în comun cu scriitorii occidentali de azi faptul că erau produsul societăţii şi, în acelaşi timp, slujeau societatea care îi fabrica. Şi comuniştii de atunci erau la un început, şi anglo-saxonii de azi sunt la un început; era nevoie de primii, cum azi e nevoie de ultimii.
Deşi erau vremuri tulburi, societatea comunistă română embrionară era stabilizată sub umbrela sovietică ocrotitoare. Deşi e criză şi instabilitate economică, societatea capitalistă din Vest e stabilă financiar, chiar dacă atacată de germeni comunizanţi.

În condiţii optime, „creative writing”-urile vesticilor sunt o necesitate. Ele înlocuiesc literatura science fiction de mai înainte, care dădea semne de boală în urma dispariţiei concurenţei acerbe est-vest.

Scriitorii educaţi la „şcolile populare de artă” anglo saxonă au o piaţă imensă. Premiile pe care le primesc sunt o reclamă obişnuită, cu două sensuri: să-i încurajeze pe scriitorii fabricaţi să producă şi, pe partea cealaltă, să îndrepte cititorul spre cel premiat, indiferent de calitate. Nici măcar nu s-au mai chinuit să găsească noi forme de science fiction; de lene, au luat-o direct pe arătura fantasticului. Doar eticheta mai e de SF.

Potenţialul învăţător de „workshop” românesc ştie că premiul literar se poate obţine şi scriind puţin, dar având o viaţă publică bogată. Învătăceii ştiu că e bine să scrii mult, obligând juriul să-ţi remarce prezenţa activă. În ambele cazuri, scriitorul devine personaj de basm social.

Azi, piaţa cărţilor SF din S.U.A. şi Europa de Vest e cantitativă. Necazul e că românii s-au repezit să traducă tot ce le cade în mână, pe simplul criteriu al premiilor Nebula, Hugo sau mai ştiu eu ce, cu obedienţa lor cunoscută faţă de tot ce e străin. Imensa piaţă vestică este băgată forţat în minuscula piaţă românească.

Pe model de împrumut, un număr de scriitori români, grup de prieteni ai literaturii SF sau ce-or fi, uitând în ce ţară trăim, vrea să facă „creative writing” cu un tineret debusolat financiar, care se uită la suta de lei ca la Dumnezeu.

În S.U.A, cultura e o afacere, ca şi patiseria; are consumatori cu bani, dispuşi să încerce orice e nou. Dacă unul imaginează o prăjitură nouă, tip „Clarion Writers Workshop”, o încearcă pe un public restrâns, la el acasă, apoi iese cu ea pe piaţă.

La noi, e foarte greu să porneşti o afacere, deschiderea spre noutate fiind aproape nulă. Dacă i se dau la televizor, de-a gata, ştirile fierbinţi, can-can-urile, schimbările politice esenţiale, pericolele care îl pasc zilnic, micile schimbări legislative, micile sau marile mârlănii, crimele, micile furturi sau marile fraude financiare, dobânzile la bănci şi toate celelalte, dacă i se citeşte presa de un redactor TV, că de-aia e pus acolo, în faţa camerei de luat vederi, dacă găseşte pe Internet toate ziarele şi majoritatea cărţilor de bază ale omenirii, românul se gândeşte că nu are rost să muncească de mai multe ori: să procure cărţi, să dea bani pe ele, să le citească şi, eventual să şi înveţe ceva din ele. De scris cărţi, nici atât. Nu-i ajunge că plăteşte televiziunea publică de două ori, o dată ca abonament şi o dată cu factura la electricitate? Nu-i ajunge că plăteşte Internet-ul?

Dacă nu se simt prea bine ca scriitori, copiatorii fenomenului anglo-saxon vor să fie, cu orice preţ, în centrul atenţiei, iar această atenţie să fie cât mai generală. Într-o lume care nu mai e în stare să fie atentă la ceva., vor şi ei să facă „training”-uri.

Greu de reuşit. Pentru ca un fenomen să fie bine cunoscut, trebuie să aibă continuitate. Se ştie că românul, după ce tine un curs, un colocviu, un training, ceva, îşi ia scaunul acasă; nu lasă şi pe altul să se aşeze pe el. Cum umblau pe timpuri elevii cu stiloul legat de gât, vom putea vedea profesorii români de „creative writing” umbând cu scaunul legat de gât.

Parvenitismul e foarte răspândit la noi. De ce nu s-ar instala şi în literatura science fiction? Acesta e cel mai mare rău al literaturii SF româneşti, faptul că învăţătorul nu vrea să-şi părăsească reduta şi, în acelaşi timp, nu vrea ca învăţăcelul să avanseze până la scaunul lui. Acesta e un rău chiar mai mare decât eterna problemă: cine îi învaţă să scrie pe învăţători?

Am exemplul a doi activişti culturali care au înfiinţat o catedră de science fiction la o Universitate, legătura lor cu scrisul fiind doar imaginară. Când au văzut că nu merge, cum era de anticipat, au plecat cu catedră, cu tot, lăsând locul vidat moral.
Greu vei putea vedea autori, public, editori îmbrăţişându-se. O viaţă trăită exploziv, trivial, o viaţă de scriitor, te îndepărtează de o operă cuminte. Şi o viaţă liniştită face la fel, te îndepărtează de o operă explozivă, trivială. Încerci să trăieşti oricum, să scrii oricum. Nu merge în nici un fel. Talentul nu ajunge, exhibiţionismul nu merge. Cu cât te ostracizezi mai mult, cu atât iese mai prost. Realitatea e greu acceptabilă. Faptul că unii autori spun că nu vor să fie cunoscuţi, ci doar citiţi, dar nu de oricine, ci de o elită formată de ei, e pură ipocrizie. Între a nu fi încă, a nu fi şi a nu mai fi, nu încape nimicul. Orice junghi are tusea sa şi invers. Atitudinea obsesiv discretă, ca şi atitudinea obsesiv ofensivă, sunt generatoare de invizibilitate; prea aproape e similar cu prea departe.

Vezi că nu te poţi face cunoscut nici prin discursuri sforăitoare pe la expoziţii de carte, nici printr-o foarte bună răspândire a tot ce ai scris, înfiinţezi un atelier de creaţie pe Internet, publici cărţile câtorva creatori, conduci o revistă virtuală, bagi site-uri, comentezi pe blog-uri şi vezi că tot nu merge. E ceva putred şi invizibil, îţi spui.
Stai şi te întrebi ce te poate face celebru, ce şmecherie să mai adopţi.

Şi?! Atunci ce faci? Te aşezi pe scaun până îţi plesneşte ideea că nu sunt proşti anglofilii cu „creative writing”-ul lor şi, chiar dacă nu merge, tu eşti cel care îi învaţă pe alţii. Le place sau nu le place unora sau altora, nume bun tot ai; chiar dacă numai de activist cultural. Poţi ocupa un post de redactor la vreo editură sau revistă, poţi avea rubrică, poţi ajunge pe la radio sau vreo televiziune etc.

Setea de public s-a transformat în foame de public şi sunt scriitori în stare să-l ingurgiteze, indiferent de condiţia acestuia. De ce n-ar exista? Pe model vestic, produc cât pot de mult, pe calapodul „întrecerii socialiste”, saturând o piaţă şi aşa saturată de traduceri. Lucrul ăsta creşte preţurile de producţie, cât şi preţurile de vânzare; cererea nu motivează oferta.

Scrierile creatoare, compoziţiile literare, compunerile sau oricum le-am spune, recunoaşte şi cultivatorul ideii, pot fi produse numai de cei se nasc scriitori. Devin performanţi scriind şi învăţînd cum se scrie, dar avem structuri specializate în acest sens. Un tânăr cu talent poate să facă o facultate filologică şi să se apuce de scris. Devine scriitor, spre deosebire de confraţi, care rămân filologi. Afirmarea unor cursuri de literatură tip „creative writing” neagă structurile de învăţământ instituţionalizat. Pot fi ilegale, dacă n-ar fi, în primul rând superflue şi neavenite.

„Creative writing”-urile anglo-saxonilor au la bază o societate capitalistă stabilă, urmare a unei democraţii aşezate, veche de câteva sute de ani, care oferă condiţii optime de desfăşurare. Vesticii au timp să scrie, au timp să citească şi sunt motivaţi în sensul ăsta; învaţă atât din scris, cât şi din ceea ce citesc. Nu îi preocupă, ca pe român, ziua de mâine. Din cauza asta, pot face scriitori de tip cooperatist din orice, în afara sistemului instituţional.

Ideea nu e ca scriitorii români să scrie ca americanii, ci să fie promovaţi ca aceştia. Au unde să înveţe; numai să vrea. Nu le trebuie neapărat „workshop”-uri.

Interesant nu e să copiezi „Ford”-ul american, ci să-l poţi face să meargă cu olteni.