Basme geotermale

După recitirea cu plăcere, la peste zece ani de la prima lectură, a unor reeditări ale romanelor lui Philip K. Dick, mi-a căzut în mână o carte de Neil Gaiman, "Pulbere de stele", prezentată ca "o feerie, un basm, o poveste pentru toate vârstele".

Cartea e publicată într-o colecţie care ar trebui să conţină, dacă nu science fiction, măcar un fantastic cât de cât original, nu o compilaţie din mitologia celto-normandă sau o addenda la scrierile lui Tolkien.

Mi-am spus că basmul poate fi inclus, după părerea lui Florin Manolescu, în science fiction şi m-am apucat de lectură, ignorând faptul că autorul e englez şi vinde basme la americani, aceştia construindu-şi tradiţia din te miri ce.

Americanii nu fac diferenţă între basm şi science fiction; la ei, science fiction-ul e basmul modern. Apărând mai devreme, la români, basmul a ajuns la un rafinament suprem. Are linia atât de ferm trasată, încât cu greu îl poţi apropia de SF.

Românul, care ştie că nimeni, niciodată, nu dă un premiu gras pentru un basm, rămâne stupefiat de mulţimea premiilor luate de Neil Gaiman, "Nebula", "Hugo" şi altele. La rândul său, un astfel de premiu îl încurajează pe numitul Gaiman să scrie alte basme din astea şi, cu efect de dus-întors, să ia alte premii.

De aici, poate veni şi lehamitea scriitorului român de science ficţion de a scrie proză de calitate. Când vede că englezului i se fabrică o bigrafie mai mare decât el şi face bani din naivitatea americanilor sau românilor, autorul român e siderat; un premiu de o mie de lei nu încurajează nici o formă de concurenţă loială. De la nonvaloarea poleită anglo-saxonă, alimentată cu mulţi bani, la nonvaloarea românească, alimentată cu lipsă de motivaţie, e o distanţă greu măsurabilă.

Deoarece nu are ce pierde, nonvaloarea se apără cu mult succes. Se organizează eficient, altă treabă neavând, şi speră să ajungă la performanţa nonvalorii americane de a aduna bani, performanţă specifică oricărei societăţi de consum. În Romania, nu se ajunge decât sporadic acolo, în condiţiile în care societatea, în general, nu ajunge la capitalism. Comuniştii, neavând de pierdut decât lanţurile, s-au organizat eficient. Când au strâns averi, au vrut să treacă la capitalism, având ce capitaliza, dar s-au trezit că nu ştiu cum să facă. Aşa e şi cu scriitorii de circumstanţă ai SF-ului românesc; pot să capitalize fondul mitologic autohton, dar acesta nu valorează doi bani. Nu se vinde.

Negustorii noştri de carte încearcă să vândă nume americane, dar unul ca Neil Gaiman, cu toate premiile lui, e cunoscut doar într-un cerc restrâns de prieteni, care comunică prin intermediul blog-urilor. Promoţia artificială e frecţie aplicată cititorului; îl poţi păcăli, dar nu prea mult timp. Şi nu de două ori la fel. Metoda românească de a face comerţ prin păcălirea cumpărătorului, cu gândul că, lasă domne', vine altul şi îl păcălesc şi pe el, nu ţine la infinit. Ca să creezi o nişă, trebuie să atragi în nişă un număr de cumpărători şi să-i educi, nu să-i păcăleşti pe rând.

Sub eticheta strălucitoare de "fantastic şi science fiction", noile generaţii de autori anglo-saxoni vând basme frumos ambalate. Mai are dreptate şi criticul Nicolae Manolescu; dacă autorii fabricaţi în Anglia nu sunt capabili să creeze adevărate "istorii insolite", de ce ar putea cei fabricaţi la noi s-o facă?

După ce am citit primele câteva zeci de pagini ale cărţii "Pulbere de stele", care încep cu o poezie de prin secolul XVI, am constatat că nu e o "poveste pentru toate vârstele", ci doar pentru vârsta care are foarte mult timp de pierdut. Începe, desigur cu: "a fost odată…" şi ne este prezentată ca aventura unui ţăran englez care pleacă de acasă să aducă iubitei, dacă nu o grămadă de bani, măcar Luna de pe cer.

După ce e bătută apa în piuă 30 de pagini, este introdus în acţiune personajul principal, în veşnica poveste a ţăranului care vrea să-şi depăşească, forţat, condiţia şi pleacă să se angajeze sudor pe şantierele patriei. Personajul lui Neil Gaiman vrea şi el să sară gardul, având şi el o "Dorinţă a Sufletului", lucru care te duce cu gândul la un episod savuros din literatura română, unde, într-un sat de munte, tinerii sunt înrolaţi, puşi într-un car şi duşi la oaste. Pe drum, un tânăr ţăran adoarme şi cade din car. Cum nu ştia drumul înainte, se întoarce în sat. Trece războiul şi se împart medalii. Primeşte şi ţăranul rămas în viaţă una. Şi-o pune în piept şi defilează, mândru, cu ea prin sat. Nu are nimeni dureri de cap pentru faptul că omul nu participase la război.

În general, ţăranul e conservator, iar ţăranul englez şi mai conservator. Nu prea are chef să-şi depăşească starea, să plece la băi.

Cartea despre tânărul Tristan este o adunătură de locuri comune, o poveste despre nimic, adică apă de ploaie englezească.

Un basm care nu face decât atmosferă e prea puţin. Cine are nevoie de camere de filmat în Sahara? Sintagma "o poveste simplă" nu mai convinge pe nimeni; poate doar domnişoarele de "pasion" moderne, grupate sub denumirea de "emo".

Găsim numai elemente de basm uzitate, iar elementele de science fiction lipsesc cu desăvârşire. Nici elementele de fantastic nu abundă; cele existente, sunt culese din alte cărţi. Nu se întâmplă nimic notabil; dialogurile sunt convenţionale, în cadrul unei mişcări scenice de tip "jocurile olimpice scoţiene". Cartea e un fel de imn al călăreţului de pe cal.

Deoarece nici chiar un lucru slab nu trebuie lăsat neterminat, am parcurs cele 200 de pagini ale cărţii şi nu mi-am schimbat părerea iniţială. Un lucru început prost, nu se termină bine. Nici traducerea nu e cine ştie ce, fiind făcută ca în grabă. Încă de la început, sare în ochi pluralul "pîrîurile" şi oraşul "Edimburg", dar sunt mult mai multe greşeli.

Dacă americanii şi englezii dau premii substanţiale pentru orice, înseamnă că, ori nivelul calitativ e foarte scăzut, ori nivelul de percepţie e înadins deformat. Cum nivelul calitativ al scrierilor lor, în general, nu e chiar rău…