În umbra (nevăzută a) Lunii

Câţiva oameni în vârstă povestesc. Este una din secvenţele de deschidere ale documentarului „În umbra Lunii” (producţie 2007, Discovery Films – lansat pe DVD în anul 2008). Bătrânei sfătoşi care par a-şi aminti câte ceva. Nu apare numele lor. Oameni în vârstă, bunici, poveştile unor vieţi în amurg, ce mai contează astăzi? „Tatălui meu”, spune unul dintre ei, care nu-şi ascunde nici vârsta, dar nici ochii extrem de vii, „care s-a născut la puţină vreme după zborurile fraţilor Wright (1904-1905, n. red), i-a fost extrem de greu să accepte că am fost pe Lună. Fiului meu însă, care pe atunci avea cinci ani, drumul spre Lună nu i s-a părut vreo scofală prea mare…” Numele povestitorului sfătos şi, în acelaşi timp, uşor ironic este Charles M. Duke Jr., pilotul modului lunar al misiunii Apollo 16...

De la stânga la dreapta, Buzz Aldrin, Eugene Cernan, Charles Duke şi Harrison Schmitt, la o conferinţă în Elveţia, martie 2009

Cei 40 de ani scurşi de la cucerirea Lunii reprezintă un timp îndelungat, aproximativ jumătate din viaţa unui om obişnuit. Un timp, poate, prea îndelungat, în care, în lipsa unei activităţii spaţiale mai intense, s-a adunat un strat de uitare, un strat de iritare, care mai departe, ca într-o reacţie chimică, au generat un strat de întrebări vizavi de povestea cuceririi Lunii, unul din proiectele cele mai aventuroase ale omenirii.

A fost sau nu aventura lunară americană reală sau doar un scenariu? Răspunsul, după părerea mea, este simplu. Cucerirea Lunii este un fapt singular din istoria omenirii, fără nici un dubiu. Existenţa unor „sincope” în arhive, sau lipsa unor documente are şi o altă explicaţie: factorii politici şi militari. Cursa spaţială a fost o consecinţă directă a războiului rece, iar astronauţii americani au fost, fără excepţie, piloţi militari. Dar asta nu înseamnă că totul nu ar fi decât o uriaşă şi, la urma urmei, fără sens mistificare. Este în chiar amuzant să vedem cum o acţiune „transparentă”, de genul misiunilor Apollo, a fost atât de criticată şi întoarsă pe toate feţele, iar programul spaţial sovietic a „beneficiat” de o tăcere misterioasă. Materialul lui Viorel Pârligras din această ediţie Pro-Scris investighează curajos această direcţie, dar „teoriile conspiraţioniste” pot merge mai departe: însăşi moartea lui Gagarin, de pildă, în 1968, la aproape 7 ani de la prima sa călătorie în spaţiu cosmic, survenită într-un accident aviatic, într-un zbor de rutină, a născut mai multe întrebări, ancheta oficială fiind surprinzător de săracă în detalii…

Echipajul Apollo 11 la Casa Albă, 2004

În 2007 pe internet apare un nou „mit urban” (sau poate mai corect ar fi un nou „mit selenar”?) Un personaj misterios postează pe Youtube câteva filme, pretinzând că ar fi fost făcute în timpul misiunii Apollo 19/20, în data de 16 august 1976.
Evident, misiunea Apollo 19/20 nu a existat, cel puţin oficial. Deşi programul iniţial al misiunilor Apollo includea 20 de misiuni (a se vedea documentele oficiale NASA la http://nssdc.gsfc.nasa.gov/planetary/lunar/apollo_18_20.html), totuşi programul a încetat după zborul Apollo 17.
Explicaţia personajului misterios, auto-identificat apoi sub numele de William Rutledge, este că misiunile Apollo 15 şi 17 au descoperit pe partea nevăzută a Lunii rămăşiţele unei nave extraterestre şi un oraş. „Comandantul” Rutledge pretinde că a fost pe Lună, alături de alţi doi astronauţi, Leona Snyder, de la Bell laboratories, şi Alexei Leonov, cosmonaut sovietic…
Vă oferim un „preview” al acestor filme:

Ca să nu lungim foarte tare povestea asta conspiraţionistă, să spunem răspicat că istorisirea miroase foarte tare a făcătură. De altfel studii ceva mai serioase au sesizat că banda sonoră a filmelor lunare este copiată pe alocuri după banda sonoră a misiunilor Apollo, în aşa fel încât a ieşit un mixaj dubios de real şi imaginaţie. Până şi oraşul din filmul de mai sus seamănă suspect de mult cu Atlantis, oraşul din seria filmelor Stargate… Mai mult, efectele vizuale ale entităţii biologice extraterestre descoperite sunt de-a dreptul hilare…
Dacă sunteţi totuşi curioşi, puteţi citi un interviu cu William Rutledge la
http://www.ufodigest.com/news/0507/apollo20.html
Filmele în cauză au fost retrase de pe Youtube şi postate pe site-ul Revver (http://revver.com/u/retiredafb/)

Şi totuşi, de ce NASA a suspendat zborurile spre Lună? Versiunea oficială a fost, pur şi simplu, că Luna „nu face banii”, nu se află nimic acolo ce ar merita osteneala. Că activităţile industriale în imponderabilitate se pot desfăşura foarte bine în laboratoarele orbitale ale Pământului. Poate că da, dar nu a existat nici pe departe vreo frenezie a activităţilor pe orbita Pământului…
Arthur C. Clarke ne-a dat o explicaţie science fiction încă din 1951, când a publicat „Sentinela”, povestirea de la baza filmului 2001 – O odisee spaţială (1968): pe lună se află un artefact care ne poate pune în legătură cu civilizaţiile avansate ale Universului.
Sau răspunsul este exact opus: pe Lună s-au găsit semne clare în care omului îi este interzis accesul în spaţiu cosmic?...

O ştire foarte recentă (18.06.2009) din New Scientist
http://www.newscientist.com/article/dn17334-doubts-grow-about-nasa-moon-...
aduce un plus de pesimism: intenţiile NASA de a redeschide drumul către Lună nu par a se confirma. Un oficial a explicat că fără nişte bani suplimentari (în aprilie 2009 era vorba de o „bagatelă” de 30 de miliarde de dolari pentru programul Constellation, care are ca scop readucerea oamenilor pe Lună în 2020, folosind un tip nou de rachete -
http://www.newscientist.com/article/dn16978-nasa-may-need-extra-30b-to-s...) drumul spre Lună nu are viitor. Casa Albă a solicitat însă îngheţarea cheltuielilor NASA în perioada 2011 – 2014…

Desigur, este greu de spus dacă programul spaţial american a fost victima politicii, a crizei mondiale, sau pur şi simplu a unor conjuncturi defavorabile. Este la fel de greu de afirmat dacă, într-adevăr, zborul spre Lună este o necesitate, în condiţiile în care neînţelegerile şi problemele par a se înteţi pe planeta Pământ…
Şi totuşi, nevoia de explorare a spaţiului ne-a explicat-o cel mai frumos poate, regretata jurnalistă Oriana Fallaci, în cartea sa „Dacă soarele moare”, în 1966, aşa cum i-a fost şi ei povestită de Ray Bradbury:
„Este aceeaşi motiv care ne face să aducem copiii pe lume. Pentru că ne este teamă de moarte şi de întuneric, şi pentru că vrem să ne vedem imaginea reflectată către nemurire (…) Să nu uităm că Pământul poate să piară, Soarele poate să moară, că va muri.
Şi dacă Soarele moare, dacă Pământul moare, dacă rasa umană moare, atunci va muri tot ce am facut noi până în acel moment. Homer va muri, Michelangelo va muri, Galileo, Leonardo, Shakespeare, Einstein vor muri, toţi aceia care acum nu sunt morţi pentru că noi trăim, ne gândim la ei, îi purtăm cu noi, vor muri. Pentru că fiecare lucru, fiecare amintire a noastră, ne va urma în nefiinţă. Aşa că trebuie să îi salvăm pe ei, trebuie să ne salvăm pe noi. Să ne pregătim să evadăm, să ne continuăm viaţa şi să ne reconstruim oraşele pe alte planete (…)”
„Dacă soarele moare” a fost tradusă şi în limba română de Doina Opriţă şi a apărut la Editura Dacia, în 1981. Citatul de mai sus este preluat de pe internet, de la
http://www.astronautix.com/articles/iftndies.htm

Werner Von Braun

Singurii oameni care au păşit pe un alt corp ceresc, cosmonauţii americani care au atins Luna, se apropie de 80 de ani. Teoreticienii şi cercetătorii din spatele pupitrelor de la NASA sunt mai în vârstă, sau nu mai sunt. Werner von Braun, de pildă, geniul german foarte controversat şi aproape uitat astăzi (este cel care a dezvoltat rachetele V2 cu care nazistii au încercat să bombardeze Londra în timpul celui de-al doilea război mondial), care a pus bazele programul spaţial american de cucerire a lunii, a murit în 1977. NASA vrea bani, poate şi pentru că este criză şi toată lumea vrea bani...
Luna însă există. Este, dintr-un anume punct de vedere, „puţin” mai sus decât acoperişul lumii, Muntele Everest. Şi, la modul realist, este greu de spus dacă, mai devreme sau mai târziu oamenii vor ajunge la stele. Poate că nu. Luna însă nu este o stea. Este doar acel pas mic pentru om şi acel pas uriaş pentru omenire pe care Neil Armstrong, bărbatul de aproape 39 de ani pe vremea aceea, l-a făcut în 21 iulie 1969. Un pas urmat de alţi câţiva paşi, mai degrabă stingheri. Luna a rămas în continuare o direcţie şi o invitaţie. Şi a nu continua drumul într-acolo este, până la urmă, ceva împotriva firii umane...