Pro-Ton

1. E o muncă bunicică, nici mai murdară, nici mai grea ca altele, ideală ca să faci yeni rapid şi sigur. De dimineaţa până seara prospectezi asteroizi, forezi, extragi minereu, vorba vine de dimineaţă sau de seară, pentru că în Centură lumina curge izbită de bulgări metalici, un şvaiţer muşcat de un mucegai alb pufos. Mie-mi place mai mult şi mai mult cum roveru’ se lipeşte de insulele plutitoare ca un păianjen de apă graţios, după foraj un zvâcnet spre altele, atenţie mare să nu deranjăm ordinea solară, un impuls acolo unde nu trebuie şi ar începe marele pinball, proiectând meteoriţi în toate colţurile sistemului solar, ai putea rade o metropolă pe Terra cu un hectar din ăsta, ţintit cu boltă, aşa că grijă mare la asteroidare, râdea Kat cu dinţişorii violeţi, ultima modă în pensiunile de la periferia Centurii. Colierul de hematit plutind în casca izoliră, ochişorii bătrâni, şi mie mi-e mai aproape ca stelele rânjind prin cerul găurit, mai aproape ca planeta îmbâcsită de pe care evadasem pentru marele pot, ca transpiraţia de pe frunte când Bab s-a tras înapoi să privească mai bine ceva-ul iridiscent pe care-l ţinea de parcă l-ar fi fript prin mănuşile polimerate.  Citiţi mai departe »

Andrada era împreună cu tatăl ei, în grădina casei lor, era unul din puţinele momente pe care nu şi le petrecea în laborator, discutau relaxaţi despre ultimele experimente şi rezultatele la care reuşiseră să ajungă, erau aşezaţi pe o canapea confortabilă din foişorul de lemn înconjurat de arbuşti din genul Hydrangea, hortensia care este înflorită toată vara cu inflorescenţe mari asemănătoare unor bulgări de flori catifelate, viu colorate, siclam şi turcoaz, de tufele de trandafiri al căror flori au mai multe culori, roşii, galben-portocalii, albi, roz, aceştia erau fixaţi pe spaliere înguste de metal sub formă de arcade.
În apropierea lor erau tufişuri bogate, precum Philadelphus iasomia cea parfumată, Tecoma radicans o liană arbustivă superbă numită popular trâmbiţă sau luleaua turcului datorită florilor tubulare portocalii-roşiatice, în depărtare erau şi câteva exemplare de Wisteria sinensis, salcâmul japonez sau glicina un arbust căţărător cu flori atrăgătoare, ca un ciorchine de strugure, de un albastru intens, ale căror frunze, flori sunt toxice, ingerate puteau produce moartea.
- Andrada, ultimul tău concert a atins un maxim de spectatori, răsună puternic şi electrizant vocea lui Nick, tatăl ei, toţi au declarat că sunt vindecaţi, vocea ta, cântecul tău, are efecte terapeutice nebănuite, vorbea el entuziasmat de succesul fiicei sale. Ai primit un dar minunat, o voce tămăduitoare! Nici nu îndrăznesc să calculez probabilităţile prin care s-a ajuns la ea, este meritul genetic al anilor îndelungaţi de experimente genetice. Ingineria genetică încă mai bâjbâia, făcea progrese relative, când s-a apucat Costa de ingineria genetică şi mai ales de studiul muzicii sferelor, obsesia lui, şobolanul bătrân, zâmbeşte Nick, la amintirea bunului său prieten. M-am întâlnit şi cu proprietarul locaţiei în care ai cântat ultima dată, o sală cu câteva zeci de mii de locuri, schimbă el brusc subiectul, ştii Andrada că la început era sceptic, zicea că se teme că nu se vor vinde biletele, poate că unii nu se vor vindeca şi măcar să fie un show bun, era consternat că nu foloseşti instrumentişti, aparatură, costume, dansatori, efecte speciale, lasere, în fine tot ce ţine de producţie. Acum te invită să mai vii, a câştigat foarte bine de pe urma ta, adăugă Nick.  Citiţi mai departe »

Pentru mine, Casian Balabaşciuc a fost surpriza întîlnirii de la Iași, de Sărbătorire Fabuloasă a 30 de ani de la înființarea cenaclului Quasar.

După bucuria revederii unor prieteni vechi, după bucuria reintrării în atmosfera de cenaclu - am și uitat de cînd am fost ultima oară la o astfel de întîlnire - am avut și surpriza plăcută să cunosc un pasionat de pădure, munți și literatură ale carui povești fantastice stau alături foarte frumos de poveștile lui Horia Aramă (Pălăria de pai; Jocuri de apă), Dan Cojocaru (Creanga de coral), Valentin Șerbu (Fantastica Deltă; Tărîm necunoscut) ...

Cu glasul molcom al celui trecut prin multe, ne-a introdus in atmosfera locurilor de unde au izvorît poveștile lui... „locuri în care timpul se măsoară în veacuri”, „plaiuri ţesute cu cetină verde şi cu cenuşiu de stîncă sfărîmată în neiertătoarele gheare ale timpului”, locuri „în care se prăsesc taine, cutreieră năluci alburii şi cîntă nebunele ştime din mlaştinile împădurite” și „în bună vecinătate, viaţa şi moartea îşi povestesc mersul lumii, prima cu lungi şi sfioase şoapte, a doua cu răcnet scurt şi tulburător de sălbăticiune încolţită”.  Citiţi mai departe »

Pustietatea întunecoasă şi rece îşi strecura fiorii pe sub sumanul feciorului pe care noaptea l-a prins încă prea departe de casă. A întârziat cu cei de-o seamă la crâşma din sat, că iarna, dacă tot nu prea este mult de lucru pe lângă gospodărie, flăcăii se adună după asfinţit să guste un păhărel de rachiu şi o căruţă de vorbe vesele. Până la răscruce a venit cu Ivan Comoreţea. Acolo şi-au urat noapte bună şi s-au despărţit, că Ivan apuca drumul pe deasupra părăului, şi până acasă nu avea de mers decât un sfert de ceas. Mihailo sărea peste un gard şi o lua pe o scurtătură, prin pădure. Ştia poteca de mic copil, o nimerea şi cu ochii închişi că mai mereu se abătea pe scurtătură. Până acasă, în poiană, făcea o jumătate de oră. Dacă nu mergea pe drumul de căruţă trebuia să-şi depene picioarele mai bine de un ceas. Gospodăria părinţilor, moştenită de la bunicul dinspre mamă, era clădită tocmai în Şuşiţa. Aşa era obiceiul mai demult, ca fiecare huţul să-şi ridice adăpost şi grajd de vite cât mai departe, să nu ştie vecinii ce treburi are în casă şi câte animale îi frământă bătătura. Mihailo îşi strânse mai bine sumanul, îşi îndesă cuşma peste urechile pe care noaptea începutului de ianuarie le pişca fără milă, şi se îndemnă la drum, că rachiul îi făcuse mare poftă de mâncare şi se gândea că maică-sa trebuie să fi răsturnat de mult mămăliga de barabule din ceaun. Cu lapte acru din cofa din tindă straşnic se mai potriveşte mămăliga fierbinte. Flăcăul înghiţi în sec şi îşi zise că două străchini pline vor fi de ajuns pentru pofta pe care o avea. Râse de unul singur amintindu-şi de minciunile lui Iuri Senocico. De unde îi veneau în cap atâtea poveşti? Serile în care la cârciumă venea Senocico erau cele mai frumoase, căci flăcăul avea darul povestitului. Uitau huţulii de griji ascultând istoriile nemaiauzite. Trăgeau aprig din lulele şi îşi muiau musteţile în băutura din cănile de lut. Apoi strigau iar crâşmarului să le umple. Iuri ştia că toţi abia aşteaptă să-i audă năzdrăvăniile şi îi zise într-un rând, în treacăt, cârciumarului:  Citiţi mai departe »

Deasupra uşii, ocrotită de un prosop alb, ţesut de bunica în războiul vechi şi hodorogit, stătea icoana din lemn a Maicii Domnului. Precista binecuvânta cu privirea sa blândă pe toţi ai casei, strângându-şi la piept, în acelaşi timp, pruncul iubit. Cu icoana aceea s-a trezit Vasea în casa părinţilor săi. Pe mama o ştia mai bine, că toată ziua se afla în preajma lui, trebăluind prin casă. Tata se apropia mai rar de cuptorul pe care se juca băieţelul. Era mereu plecat la muncă ori cu treburile prin curte. Şi-l amintea ca prin ceaţă pornind la pădure în toiul nopţii. Când se întorcea, copilului îi erau deja ţesuţi ochii cu fir de vis. Nu prea aveau vreme să-şi vorbească. Iar tata era mai aspru, mai rece din fire, nu îşi pierdea vremea cu fleacuri, aşa că nici chiar în duminici sau în zilele de sfinte sărbători nu îngăduia să se joace cu cei mici. Avea mândria lui, iar cei din casă i-o respectau, pentru că tata aducea banii de trebuinţă.  Citiţi mai departe »

(continuare a capitolului 1: Cyber-fantasma din clubul FumP)


Capitolul II.
PRIMUL VIS. MESAJUL


Adormi îmbrăcat. Navigând în oceanul viselor i se părea că sunetele muzicii din clubul FumP răzbat continuu inundându-l. Vedea luminile laserelor mişcându-se ritmic şi desenând personaje indescifrabile. Îi plăcea să privească frenezia dansatorilor ce-şi legănau mâinile avântate spre tavanul nedesluşit al arenei. Efectele luminoase îi captau atenţia fascinându-l. Coşmarul începu în momentul în care urmări liniile fotonice şerpuitoare până la sursa lor. Emisfera luminoasă din mijlocul sălii era, de fapt, creştetul giganticei fantasme. Îl căuta cu privirea. Nu avea nici o îndoială: el, Maximus Montague, era ţinta. De o frumuseţe sălbatică, chipul spectrului era acum colorat puternic în roşu. Un roşu strident, obositor, străbătut când şi când de linii galben-portocalii, incandescente. Îşi dădu seama că mâinile dansatorilor erau, de fapt, înlănţuite de fulgerele laserelor. Unite în semne misterioase figurau neîncetat descântecele care-l îngroziră de la prima vedere. Frica sa ajunse la paroxism atunci când înţelese că nu putea face nimic. Nu putea să se arunce la pământ, nu putea să-şi scuture capul sau să se întoarcă. Nici să închidă ochii. Pentru că nu mai avea un corp căruia să-i transmită asemenea comenzi. Visul nu-i oferea acest privilegiu. Era ca şi cum o uriaşă panoramă se deschidea în faţa unor ochi fără pupilă, fără iris, fără contur. Pur şi simplu vedea. El însuşi era privirea.  Citiţi mai departe »

(Fantezie)


O IDEE FIXĂ. HAZARDUL FAVORIZEAZĂ

De mic copil am avut o mare curiozitate pentru a şti ce este în Lună şi ceasuri întregi rămâneam cu gura căscată privind-o, căutând să văd, după cum îmi spuneau bătrânii, pe ciobanul rezemat de bâtă în mijlocul oilor sale.

Şi atât eram cufundat în contemplare, încât mi se părea cu adevărat că văd pe cioban ; mai mult încă, mi se părea chiar că se mişcă de colo până colo.

Intrând în şcoală, am început a afla cum ca Luna e o planetă ca şi Pământul nostru şi că petele ce se observă pe dânsa, nu sunt altceva decât munţii şi văile ce o predomină.

De la acea epocă şi până acum, curiozitatea mi-a crescut o dată cu etatea şi cu cât citeam atâtea şi atâtea, câte se spun despre Lună, cu atât mai mult mi se înrădăcina în minte curiozitatea şi putinţa de a privi de aproape Luna şi chiar nebuneasca idee de a călători în Lună.  Citiţi mai departe »

În sfârşit eram pe Lună. Moreaugarin se aruncă asupra mea cu pumnii strânşi. Am avut timp să mă feresc. M-am rostogolit pe colină.Moreaugarin căzuse în genunchi, era furios şi striga la mine:

- Ai spus că nava asta blestemată o să ne ducă până pe Venus. Ştii cumva unde ne aflăm, în ce crater lunar? O să crăpăm în deşertul ăsta până va binevoi să ne caute cineva! O să crăpăm ca nişte proşti! Întâi o să ni se facă sete, apoi vom începe să râdem, nu te uita aşa la mine, o să auzim o muzică stranie şi o să dansăm aşa cum n-am făcut-o niciodată în viaţa noastră! Şi apoi, moartea!

- Ţi-e frică de ea? l-am întrebat calm încercând să-l temperez.

Dar a izbucnit:  Citiţi mai departe »

Scară de mătase

Un cântec uşurel, pe care unii dintre noi nu cred că l-au uitat cu totul, începea prin invocaţia: „Lună, dă-mi o scară de mătase”, după care se înşiruie argumentele îndrăgostitului perpetuu, dispus să confunde chipul iubitei cu imaginea fascinantă a astrului nocturn.

Omul politic contemporan e mai puţin sentimental decât personajul nostru arhetipal, dar iată că din când în când, scăpat dintre problemele sale de administraţie foarte terestră, îl descoperim stând şi el cu ochiul aţintit la Lună. Există însă, între cei doi, o diferenţă enormă, care e însăşi distanţa de la gestul liric gratuit la calculul rece şi profund interesat, finalizat în cifrele valutei forte sau/şi în termeni de influenţă manifestată la nivel planetar. Cât despre „scara” necesară ascensiunii spre obiectivul interesului său periodic, redevenit actual, substanţa ei toarce mai degrabă soluţii tehnice şi dolari, decât „mătasea” de raze a unor idealuri platonice.  Citiţi mai departe »