Pro-Poziţii

Acolo unde sunt prea multe reguli, nu există nici o regulă. Acolo unde sunt prea multe carti, nu există nici o carte. Acolo unde există prea mulţi scriitori, nu există nici un scriitor. Acolo unde sunt prea multe premii, nu există nici un premiu. Acolo unde e plin de expoziţii de carte, cartea se pierde în lansari, discuţii, can-can-uri, beri şi discursuri convenţionale.
De câte ori are loc un “târg de carte”, eu mă duc cu gândul la târgul în care m-am născut şi unde mi-ar fi foarte greu să mă mai întorc vreodată. Parte integranta a României, ca toate parţile integrante, cu mai multe mii de locuitori, despre care nu poţi spune nimic, acest târg e respingător.
Senzaţia stranie de respingere din micul târg al României, despre care nu poţi spune nimic, o am şi când intru în sala unui “târg de carte” de la noi. Îmi doresc să ies cât mai repede de acolo. Atmosfera orgoliului de tip “cine suntem noi şi ce frumos mirositor transpirăm” e înăbuşitoare.
Nu am reuşit să cumpăr niciodată vreo carte dintr-un astfel de “târg”. Simt că, dacă aş face-o, nu aş putea citi cartea, cum nu aş putea citi vreodată o carte făcută cadou de vreo editură. Am un acut sentiment al zădărniciei.  Citiţi mai departe »

Mulţi oameni nu au idei, dar un mare număr dintre aceştia au măcar meritul de a da idei altora. Una dintre aceste idei este exportul românesc al unui anumit fel de a face literatură, export transformat, azi, în import masiv, cu alte costuri, aproape insurmontabile.

Prin anii ’50, comuniştii au înfiinţat o şcoală de literatură, care a făcut mii de pui, sub denumirea de „şcoli populare de artă”. Adaptate la o piaţă mică şi vioaie, cum era România, acestea au avut măcar meritul de a nu crea o gândire cantitativă; au apărut scriitori ai momentului, foarte buni pentru acea perioadă, cum sunt astăzi scriitorii de fantastic anglo-saxon, buni pentru perioada pe care o traversează.

Scriitorii comunişti români de la mijlocul secolului trecut aveau în comun cu scriitorii occidentali de azi faptul că erau produsul societăţii şi, în acelaşi timp, slujeau societatea care îi fabrica. Şi comuniştii de atunci erau la un început, şi anglo-saxonii de azi sunt la un început; era nevoie de primii, cum azi e nevoie de ultimii.
Deşi erau vremuri tulburi, societatea comunistă română embrionară era stabilizată sub umbrela sovietică ocrotitoare. Deşi e criză şi instabilitate economică, societatea capitalistă din Vest e stabilă financiar, chiar dacă atacată de germeni comunizanţi.  Citiţi mai departe »

În ultimul timp, sintagma „traducător, trădător” a devenit tot mai actuală. Nu din cauză că s-ar citi mai mult, ci pentru că, paradoxal, se publică mai mult.

Editurile funcţionează pe principiul C.A.P.-urilor. Când nu mergea sectorul vegetal, se luau bani de la sectorul zootehnic. Când nu era producţie mare de grâu, se luau bani de la legumicultură, iar când vacile nu dadeau lapte, se compensau pierderile prin vânzarea lânii de aur de pe oi.

Exact aşa e şi în domeniul editorial; o carte care se vinde bine, contrabalansează pierderile cu publicarea unei alte cărţi. E un marketing primitiv, dar merge. Nici o editură nu dă faliment. Pentru ca acest contrabalans să fie eficient, e nevoie de multe titluri, din ce în ce mai multe titluri, fiind o afacere bazată pe statistică.

E modelul economic general românesc, bazat pe deturnări de fonduri de la un minister la altul, de la un sector la altul, până când toţi banii îşi pierd urma.

Pentru că nimeni nu e orb să nu vadă că producţia de carte românească nu se vinde, se cer traducătorilor tot mai multe traduceri.  Citiţi mai departe »

După recitirea cu plăcere, la peste zece ani de la prima lectură, a unor reeditări ale romanelor lui Philip K. Dick, mi-a căzut în mână o carte de Neil Gaiman, "Pulbere de stele", prezentată ca "o feerie, un basm, o poveste pentru toate vârstele".

Cartea e publicată într-o colecţie care ar trebui să conţină, dacă nu science fiction, măcar un fantastic cât de cât original, nu o compilaţie din mitologia celto-normandă sau o addenda la scrierile lui Tolkien.

Mi-am spus că basmul poate fi inclus, după părerea lui Florin Manolescu, în science fiction şi m-am apucat de lectură, ignorând faptul că autorul e englez şi vinde basme la americani, aceştia construindu-şi tradiţia din te miri ce.  Citiţi mai departe »