Pro-Ton

ERAM ISTOVIT - terminaserăm pe locul trei cursa maraton de doi legaţi împreună de câte o mână şi un picior; a trebuit să rămânem aşa până când ni s-a înmânat eşarfa cuvenită învingătorilor şi ne-a fost trecută pe după gâturi, abia atunci ne-au slobozit şi ne-am putut întoarce la grupul nostru, purtând în triumf panglica policoloră, atât pe vizibilă în vânzoleala spectatorilor îmbrăcaţi în lungi cămăşi - MI SE PĂREA CĂ SUNT ALBE, MAI ALBE DECÂT FOAIA DE HÂRTIE PE CARE AŞTERN ACESTE CUVINTE, ŞI SUBŢIRI - totuşi nimeni nu tremura de frig, era o vreme primăvăratecă, senină şi însorită. O boare de vânt a săltat panglica deasupra capetelor noastre şi a arcuit-o. Probabil că de jos, de pe Arda 3, părea un curcubeu.

Confesoarele ne-au mângâiat capetele, ne-au îmbrăţişat rând pe rând şi ne-au felicitat, apoi a venit rândul fârtaţilor noştri să ne ovaţioneze, iar GLASUL LOR PĂRU CĂ SE TOPEŞTE ÎN ZVONUL NEDESLUŞIT AL UNUI VIS. Inima îmi ticăia cu dangăte de clopot atârnat în turla unei bisericuţe înălţate din lemnul unui gorun multisecular, ocrotit de lege, poftit, temut şi ocolit de fabricanţii de sicrie. Ne-am încolonat şi am ieşit de pe norul de sport, ca să ne întoarcem la căminul nostru. O gură de nectar m-a răcorit, apoi m-am dus să fac un duş de raze, ca să-mi spăl toată oboseala din trupu-mi de lumină.  Citiţi mai departe »

Prolog (sau Pro-Log?)

Tema la care redacţia revistei „Pro-Scris” ne invită să medităm acum este prea tentantă, şi uite că nu rezist imboldului de a intra în „joc” şi eu, ca unul care îşi recunoaşte deschis, între înzestrările naturale, şi dispoziţia ludică. O calitate de-a dreptul salutară, la urma urmei, bună să contrabalanseze gravitatea excesivă, atunci când aceasta din urmă ameninţă să ne modeleze exclusiv după regulile ei. Din păcate, la regalul ironiilor colegiale nu pot veni cu lucrări noi, dar contez pe faptul că alţii o vor face din plin. Mi-am adus aminte, însă, de nişte parodii cu care m-am distrat în tinereţe, incluzându-le temeinic în romanul Argonautica. Ele au, prin urmare, un oarecare iz de la naftalina presărată deasupra lor ca să nu le roadă moliile. Le transcriu mai jos după prima ediţie, cea din 1970, întrucât în ediţia completă (publicată zece ani mai târziu) unele s-au dispersat la modul difuz prin text, fără a-şi pierde totuşi urma: se pot reconstitui şi de acolo, din comentariile amuzate ale personajelor mele.  Citiţi mai departe »

Dragă Cătălin,

Mă grăbesc a da cu râvna grai despre aplicaţiunea metoaghii intuikive, care de la oberpedagogele Mariu Chicoş Rostogan mi se trage, responsabilă cu creaţiunea Fanzinului.

Şezând şi văzând Dumnealui Cornel Secu invitaţia spre tema Parodiei din Pro-Scris şi cunoscându-mi cazierul, mi-a cerut să prezint musai aşa ceva în sedinţa de cenaclu din 23 ian. a.c.

Adunând eu câteva producţii comise dealungul timpului şi constatând că ele parodii sunt, dar cu un caracter ocazional şi că panopticul onomastic este familiar şi deci accesibil, mai mult aparţinătorilor de drept ai Fandomului SF, am purces iute si pe loc la realizarea Mistreţului SF cu colţi de argint, care transcende motivaţia particulară şi rămâne "în picioare" ca parodie autentică a unei opere literare de referinţă, consacrate.  Citiţi mai departe »

Au fost odat acum un an,
Cam la aceeaşi oră,
Din rude de pe Alderaan,
Un frate şi o soră.

Leia e una la părinţi
Căci a fost înfiiată,
Ei i-au ascuns minţind cuminţi
Familia-ndepărtată.

Din umbra marii rebeliuni
Ca spioană se-ndreaptă
În plasa în care de Luni
Darth Vader o aşteaptă.  Citiţi mai departe »

(Parodie cuviincioasă la poemul lui Ştefan Augustin Doinaş)


Poate-un prinţ levantin iubind vânătoarea,
Prin hăţişuri de codru hălăduia,
Iar după el, aţinându-i cărarea,
Un şef de silvic ocol îl auzea:

- Veniţi să-l găsim în pădurea virgină,
Pe falnic mistreţul cu colţi de argint,
Ce-n pâclă ceţoasă de nor şi lumină,
Se-ascunde sub ramuri ce-nşeală şi mint...

- Alteţă, zicea pădurarul de jurnă,
Mistreţul acela nu e de găsit,
Răpune-un fazan, e o pradă diurnă,
Vânatul mai mare e-acum prohibit!  Citiţi mai departe »

Domnul Avasilichioae venise rupt de la slujbă şi acum mesteca absent o sarma cu păsat şi ciuperci sub privirile atente ale consoartei. Mai sorbi o ţuică mărgelată de la socri şi oftă la gândul miilor de scrisori şi facturi pe care le sortase de dimineaţă. Toate ca toate, dar poşta română trebuie să meargă înainte, filosofă el mulţumit, ştiind că Aglaia îl va aproba binevoitoare ca întotdeauna. De sărbători omul mai scrie şi o felicitare de mână, că nu toţi au e-mail. Aglaia suspină şi puse pe masă castronul cu bulgăraşi de ciocolată tăvăliţi prin cocos şi scorţişoară. Au sunat fetele, au zis că merg la colindat cu colegii de la facultate. Ce mai obiceiuri, pufni domnul Avasilichioae, pe vremea mea nu se pomenea să meargă madmoazelele să colinde, ci aşteptau acasă colindători, azi toate sunt cu fundul în sus, apoi luă încă un păhărel de vişinată, să-şi dreagă glasul. Mobilul ţârâi ca un greier, primise un semeseu. Domnul Avasilichioae citi mesajul şi se încruntă, privind în gol, dar nu zise nimic. Cine e, sper că nu trebuie să pleci iar, chiar acu de sfintele sărbători. Zise mormăind că-l cheamă şeful pentru ceva nereguli, poate s-o fi furat din colete, cine ştie. Îşi luă geaca îmblănită, ieşi fără un cuvânt.  Citiţi mai departe »