Pro-Poziţii

„Bill, eroul galactic” (1965) de Harry Harrison a fost scris în mod intenţionat ca o replică la celebra „Infanterie stelară” (1959) de Robert A. Heinlein. Aceasta, desigur, cu mult înainte ca Paul Verhoeven să deschidă seria de filme „inspirate” de îndrăzneaţa operă a scriitorului american:
- Starship Troopers (1997);
- Starship Troopers 2: Hero of the Federation (2004, regizor: Phil Tippett);
- Starship Troopers 3: Marauder (2008, regizor şi scenarist: Edward Neumeier).

Cei care au văzut şi au reţinut numai continua bubuială din filme vor fi dezamăgiţi la început, deoarece romanul original a fost construit programatic şi cu o subtilă inteligenţă. Heinlein a plecat de la premiza că recurgerea la violenţă este motivată în unele cazuri şi a pledat pentru folosirea ei, bineînţeles, sub un control deosebit de riguros. Este o cu totul altă perspectivă decât principiul asimovian enunţat de Salvor Hardin, cel dintâi primar de pe Terminus: „Violenţa este ultimul refugiu al celor incompetenţi.” („Violence is the last refuge of the incompetent.” - inspirat de o maximă a scriitorului englez Samuel Johnson: „Patriotism is the last refuge of a scoundrel.”)  Citiţi mai departe »

Laurenţiu Nistorescu este o figură oarecum insolită a SF-ului românesc actual. Scrie puţin şi apare des, ceea ce – dincolo de aspectul anecdotic al unei asemenea afirmaţii – poate trece drept o situaţie paradoxală. În realitate, lucrurile ţin de o strategie proprie autorului, prin care acesta îşi regizează prezenţa în actualitatea editorială a genului. Toate cărţile sale sunt de mici dimensiuni, un fel de microculegeri de texte, fie proză, fie eseu, dovadă plachetele Iedera. Săptămâna epistolelor (2001), Petrecând prin răsplanetă (2007) şi Civilizaţiile anticipaţiei (2008). Apariţia cea mai recentă se intitulează Trei zile la Naucratis (Editura Waldpress, Timişoara, 2008) şi conţine trei povestiri. Formula aceasta discretă şi parcimonioasă de ieşire în public are avantajele ei, dar şi unele inconveniente. Ea satisface lectura cititorului comod, pe de-o parte, iar pe de alta îi oferă autorului şansa de a-şi compune o imagine concentrată, redusă la câteva elemente esenţiale ale creaţiei sale. Un asemenea autoportret din linii puţine, dar inspirat schiţate, poate fi pregnant şi se reţine cu uşurinţă. Soluţia trădează însă şi un deficit al suflului narativ, al imaginaţiei de cursă lungă. Pe suprafeţe mici, migălos lucrate, se concentrează astfel pusee de inspiraţie care, la o persoană mai înzestrată pentru creaţia epică, ar fi constituit doar puncte de sprijin într-un proiect de amploare. Lipsa forţei încearcă să se compenseze prin meşteşug, printr-o dantelărie de trucuri stilistice menite să încifreze o istorie simplă până într-atâta încât va deveni greu de recunoscut, iar pentru cititorul lipsit de răbdare, chiar greu de înţeles.  Citiţi mai departe »

Waldemar de Liviu Radu (Editura Tritonic, Bucureşti, 2007) este un roman eroic care tinde să se dezvolte într-o trilogie. Partea cea mai variată şi, cred, mai valabilă a acestui autor prolific şi dotat rămâne în continuare de căutat în seria prozei sale scurte. Dar nici romanele sale Opţiunea şi Spaime n-au trecut, la vremea apariţiei lor, nebăgate în seamă. Ambele scrieri pomenite îşi trăgeau substanţa, ca şi conflictul, dintr-o conjuncţie a ideilor SF cu fantasticul demonologic. De sorginte extraterestră ori desprins din viziunile tradiţionaliste ale Apocalipsei biblice, Răul cel Mare, Răul absolut ia acolo înfăţişări diavoleşti pregnante spre a pune la încercare tăria morală şi rezistenţa fizică a lumii terestre. În Waldemar confruntarea se extinde însă asupra altor lumi, ameninţate şi ele de bolboroseala beznelor furioase ale Infernului. Romanul datorează influenţei lui J. R. R. Tolkien conflictul maniheic şi, mai ales, soluţia de a rezolva opoziţia etică dintre Bine şi Rău în mari bătălii cu caracter simbolic. În miezul lor se implică, în ambele cazuri, inteligenţa strategică şi vitejia personală a eroului emblematic, construit după un model arhetipal. O diferenţiere apare însă în natura fantasticului pentru care optează Liviu Radu, autor aplecat spre folclorul românesc mai mult decât spre cel al popoarelor nordice. Deosebirea se vede limpede în tratamentul motivelor extrase din legendele pretextuale: dacă în Stăpânul inelelor invocaţiile vrăjitoreşti şi alte procedee iraţionale sunt la ele acasă, în Waldemar fantasticul se disciplinează printr-o abordare raţionalistă ce aduce lumile subterane dincoace de magie şi miracol, pe un teren de logică fermă, agreat de SF.  Citiţi mai departe »

În primul număr al revistei „Caiete silvane” din 2009, a apărut „Cyber-fantasma din clubul FumP”, un prim capitol din romanul science-fiction „Divina.com Medi@” scris de Robert Lazu, filosof, teolog şi exeget al operei tolkieniene. Fragmentul poate fi citit în ediţia on-line la adresa:
http://caietesilvane.ro/indexcs.php?cmd=articol&idart=579
Sperăm ca în curând, un alt capitol să fie publicat în „Pro-Scris”, la rubrica „Pro-Ton”.

Revista cuprinde, ca de obicei, şi rubrica „Estetica imaginarului”, unde au apărut două articole cu subiecte conexe genului SF:
Astronomie la cinematograf
http://caietesilvane.ro/indexcs.php?cmd=articol&idart=582
Darnicii
http://caietesilvane.ro/indexcs.php?cmd=articol&idart=581