Pro-Eminenţe

Dintr-o mentalitate utilitaristă, care vedea în science-fiction în primul rând ştiinţă popularizată agreabil, apare şi „romanul astronomic” Un român în Lună de Henric Stahl (1877-1942). Publicându-l în 1914, autorul nu va uita nici el să-şi dezvăluie tactic intenţiile într-o „lămurire” introductivă:


„Ţinta mea a fost, prin această lucrare, să dau, sub forma unui roman, atrăgător de se poate, noţiuni de astronomie populară, fără socoteli, cifre, statistici, fără aberaţiunile de imaginaţie în căutarea senzaţionalului de care suferă imitatorii de astăzi ai genialului Edgar Poe şi să povestesc lucruri aproape fireşti într-un cadru mai nou, într-o formă literară cât mai îngrijită, nefalsificând nici una dintre datele ştiinţifice, în care totul să se înlănţuie firesc din momentul ce s-ar admite posibilitatea inventării unei substanţe refractare atracţiunii Pământului.”  Citiţi mai departe »

Cuvînt către Scriitori

Stimaţi Scriitori,

Mă adresez vouă, iarăşi, cu rugămintea să participaţi la această încercare de mai bine.

Evenimente recente, personale, pe care vi le voi povesti cu alte ocazii, m-au determinat sa reiau aceasta actiune.

Asa cum am mai spus/scris, nu accept nici ideea unui om de cultură "en vogue" in 2001 cum că sîntem "o naţiune în care fiecare îl aşteaptă pe celălalt să facă primul pas”, nici ideea că doar opiniile instituţionalizate au dreptul sa existe.  Citiţi mai departe »

Prima selecţionată de rugby a Şcolii Regelui Edward (King Edward's School) din Birmingham, anul şcolar 1910-1911
(taloner şi secretar: John Ronald Reuel Tolkien, rândul de sus, centru, cu mâna în şold)

Printre scriitorii cu o bogată activitate ştiinţifică şi universitară, J. R. R. Tolkien face o figură aparte, deoarece el nu s-a retras în obişnuitul „turn de fildeş”, ci s-a instalat „într-o gaură în pământ”, propria lui vizuină de hobbit („şi asta înseamnă confort”!). S-a discutat foarte mult şi despre cavalerismul eroilor săi, binecrescuţi şi antrenaţi, tenace, obişnuiţi să înfrunte greul fără să aştepte vreo răsplată. Iată două reprezentări contradictorii: pe de o parte savantul gârbovit asupra pergamentelor umplute cu semne ciudate, scrise într-o limbă nemaivorbită de secole, pe de altă parte luptătorul viteaz şi onest, preocupat de soarta celor dezavantajaţi, gata să-şi dea viaţa pentru tovarăşii din Frăţie.  Citiţi mai departe »

După convenţionalul poet al cetăţenilor de rând ¹ să vorbim acum despre ciudatul favorit al elitei, Edgar Allan Poe. ²

Poemele lui Poe n-au nimic specific american. În operele sale nu transpar nici tradiţiile puritane, nici viaţa oamenilor de peste Ocean, astfel încât este mult mai popular în Europa decât în America. Dar n-are prea multe în comun nici cu literatura europeană; este un geniu singuratic, nu are decât succesori, nici un predecesor. Este un inovator deosebit de important în trei domenii: în poezie, proză scurtă şi teoria lirică.

Poezia

N-a scris prea multe poezii, iar marea lor majoritate e lipsită de importanţă - dar cele câteva alte poeme i-au asigurat un loc printre poeţii de frunte. În primul rând, nu ne gândim la „The Raven” (Corbul, 1845), care e doar un număr de măiestrie acrobatică în mânuirea versului, ci mai degrabă la poemele care dezvăluie latura vizionară a lui Poe. E o plimbare printre lacuri şi iazuri tăcute, cu ape extrem de întunecate; malurile sunt tivite cu legiunile înfricoşătoare ale nuferilor; de pe crengile acoperite cu muşchi ale arborilor, roua picură neîncetat; şuvoaie de lavă şi gheţari sticloşi şerpuiesc spre vale; din văzduh, deasupra iubiţilor rătăciţi, nefericiţi şi morţi, răsună corul îngerilor damnaţi; am nimerit undeva la capătul lumii, iar denumirile geografice inventate sugerează la rândul lor depărtarea şi singurătatea (Ulalume, The Haunted Palace, Dreamland, Silence, Eldorado etc.).  Citiţi mai departe »

Cu fix vreo 200 de ani în urmă, gata nepieritor, s-a născut în Boston dintr-o mamă şi un tată actor poetul Edgar Allan Poe, care-a murit 40 de ani mai tîrziu în Baltimore, lăsându-ne un croncănit în vârf de statuie şi un refren nepieritor (Spuse corbul: „Nevermore”, plus câte ceva de citit, de citat şi de imitat în viitor.

Literatura română i-a fost rodnic ogor, clasicii (Caragiale, Mecedonski, Eminescu, cu Veronica Micle într-ajutor [1]) l-au tradus cu spor, „Farsa cu balonul” i-a asigurat SF-ului o temă şi un viitor [2], Ion Hobana l-a evocat stând cu un antic egiptean la vorbitor (Scurtă discuţie cu o mumie, Editura Minerva, 2004), iar George Pruteanu l-a citat pe „saitul” său de grămătic vel-procuror de trei ori, de trei ori, de trei ori, cu Ştefan Augustin Doinaş, Petre Solomon şi Mihu Dragomir în chip de traducători. Dar ziseră criticii încetişor: Dan Bota şi Emil Gulian sunt cu mult mai tulburători, căci au prins rima funestei păsări în zbor, când le citesc versiunile mă-nfior şi jalea dă sufletului meu înconjor, tropotitor-potopitor.  Citiţi mai departe »