Pro-Scris 1 / 2009

Pro-Teze

Pro-Teste
Voicu Bugariu - Tipologia fanului
Liviu Radu - Schimbarea la faţă a SF-ului

Pro-Eminenţe
Dan Popescu - Premiile SIGMA pentru Cărţi F & SF Ediţia 2009
Györfi-Deák György - Un taloner cu o imaginaţie debordantă
Robert Lazu - "Tolkien a fost un adept al autonomiei esteticului"
Györfi-Deák György - Spuse corbul: "More and more"
Szerb Antal - Edgar Allan Poe

Pro-File
Györfi-Deák György - Un barometru al literaturii tinere
Györfi-Deák György - Despre SF în Acta Iassyensia Comparationis
Györfi-Deák György - Autograf 7-8-9/2008
Györfi-Deák György - Nautilus la capătul primei spirale
Györfi-Deák György - Nautilus 3 spre 10
Györfi-Deák György - Un mărţişor nautilizat

Pro-Puneri
Györfi-Deák György - Aşa scrieţi voi
Cătălin Ionescu - „Amuzat până la moarte” sau de la parodie la realitate

Pro-Poziţii
Györfi-Deák György - Galaxia, cea mai voioasă cazarmă
Györfi-Deák György - Robert Lazu, romancier
Mircea Opriţă - Meandrele imaginarului
Mircea Opriţă - Mercenar la iele

Pro-Gresii
Györfi-Deák György - Nave spaţiale origami
Györfi-Deák György - Einstein şi Eddington
Liviu Radu - Paralele între lumi paralele: Un serial fantasy?
Victor Martin - Continuum spaţio-temporal în science fiction-ul românesc
Victor Martin - Un fragment de interviu

Pro-Ton
Györfi-Deák György - Harababura şi pendula
Marius Ionuţ Iuraşcu - Evening Star Wars
Marcel Luca - Mistreţul SF cu colţi de argint
Marcel Luca - Fanzin Parodic
Mircea Opriţă - Parodii cu naftalină
Anghel Pop - Crăciunul domnului Avasilichioae

Cuvînt către Scriitori

Stimaţi Scriitori,

Mă adresez vouă, iarăşi, cu rugămintea să participaţi la această încercare de mai bine.

Evenimente recente, personale, pe care vi le voi povesti cu alte ocazii, m-au determinat sa reiau aceasta actiune.

Asa cum am mai spus/scris, nu accept nici ideea unui om de cultură "en vogue" in 2001 cum că sîntem "o naţiune în care fiecare îl aşteaptă pe celălalt să facă primul pas”, nici ideea că doar opiniile instituţionalizate au dreptul sa existe.  Citiţi mai departe »

„Amused to Death” (Amuzat până la moarte) este un album concept, semnat de Roger Waters (fostul membru al trupei Pink Floyd), lansat în 1992. Iubitorii muzicii Pink Floyd probabil că-l ştiu foarte bine. Roger Waters îşi afirmă aici crezurile sale vizavi de viciile societăţii occidentale, fiind extrem de critic la adresa televiziunii.
De altfel, albumul lui Waters este inspirat din volumul „Amusing Ourselves to Death”, semnat de Neil Postman. Titlul complet al eseului este: „Amusing Ourselves to Death: Public Discourse in the Age of the Show Business” (Să ne amuzăm până la moarte: un discurs public în epoca spectacolului de televiziune) şi a fost publicat prima dată în anul 1985.

Neil Postman îşi începe pledoaria într-un mod extrem de incitant (toate citatele sunt din ediţia 1986, Penguin Books, în traducerea subsemnatului):

«Am fost foarte atenţi la anul 1984. Atunci când anul s-a terminat şi profeţia nu s-a împlinit, americanii au oftaţi uşuraţi, mulţumindu-şi lor însuşi. Rădăcina democraţiie liberale rămăsese neatinsă. Chiar dacă prin alte părţi teroarea era prezentă, noi, cel puţin, nu fuseserăm vizitaţi de coşmarurile lui Orwell. Numai că am uitat că, alături de viziunea întunecata a lui Orwell a mai existat alta - ceva mai veche, mai puţin cunoscută, dar la fel de înspăimântătoare: Mândra Lume Nouă a lui Aldous Huxley. Împotriva ideii răspândite chiar şi printre intelectuali, Huxley şi Orwell nu au profeţit acelaşi lucru. Orwell ne-a avertizat că vom fi compleşiţi de o opresiune impusă din afara noastră. Dar în viziunea lui Huxley, nu există nici un Frate mai Mare care să-i priveze pe oameni de autonomia, maturitatea şi istoria lor. Aşa cum şi-a imaginat el, oamenii vor ajunge să-şi iubească opresiunea, să adore tehnologia care va altera capacităţile lor de gândire.  Citiţi mai departe »

ERAM ISTOVIT - terminaserăm pe locul trei cursa maraton de doi legaţi împreună de câte o mână şi un picior; a trebuit să rămânem aşa până când ni s-a înmânat eşarfa cuvenită învingătorilor şi ne-a fost trecută pe după gâturi, abia atunci ne-au slobozit şi ne-am putut întoarce la grupul nostru, purtând în triumf panglica policoloră, atât pe vizibilă în vânzoleala spectatorilor îmbrăcaţi în lungi cămăşi - MI SE PĂREA CĂ SUNT ALBE, MAI ALBE DECÂT FOAIA DE HÂRTIE PE CARE AŞTERN ACESTE CUVINTE, ŞI SUBŢIRI - totuşi nimeni nu tremura de frig, era o vreme primăvăratecă, senină şi însorită. O boare de vânt a săltat panglica deasupra capetelor noastre şi a arcuit-o. Probabil că de jos, de pe Arda 3, părea un curcubeu.

Confesoarele ne-au mângâiat capetele, ne-au îmbrăţişat rând pe rând şi ne-au felicitat, apoi a venit rândul fârtaţilor noştri să ne ovaţioneze, iar GLASUL LOR PĂRU CĂ SE TOPEŞTE ÎN ZVONUL NEDESLUŞIT AL UNUI VIS. Inima îmi ticăia cu dangăte de clopot atârnat în turla unei bisericuţe înălţate din lemnul unui gorun multisecular, ocrotit de lege, poftit, temut şi ocolit de fabricanţii de sicrie. Ne-am încolonat şi am ieşit de pe norul de sport, ca să ne întoarcem la căminul nostru. O gură de nectar m-a răcorit, apoi m-am dus să fac un duş de raze, ca să-mi spăl toată oboseala din trupu-mi de lumină.  Citiţi mai departe »

În ultimii ani, în lumea SF-ului au început să se întâmple lucruri relativ ciudate: juriile şi fanii SF acordă atenţie unor texte care provin din mainsteam. Romanul lui Kazuo Ishiguro reprezintă un astfel de exemplu, iar la noi, romanul lui Ion Manolescu a primit un premiu Vladimir Colin. Nu e nici un secret că Vincent nemuritorul, romanul lui Bogdan Suceavă, figurează printre cele care vor fi analizate de juriul ce acordă premiile Colin - cu ce rezultat, vom afla la momentul potrivit.

Dacă ţinem seama şi de faptul că unele texte declarate de autorii lor ca aparţinând literaturii SF (a se vedea, de exemplu, cele ale lui Lucius Shepard) seamănă foarte mult cu lucrările mainstream, putem vorbi de o adevărată schimbare la faţă SF-ului.

Oare aşa stau lucrurile?  Citiţi mai departe »

În mai multe rânduri, un post de televiziune a difuzat un serial ce părea a aparţine categoriei comedie de moravuri. Se pornea de la câteva elemente simple şi definitorii: o familie (soţul, soţia, o fiică, un fiu) care reprezintă culmea decăderii morale şi care este pusă în tot felul de situaţii menite să scoată în evidenţă această decădere.

Soţul este exemplul ratatului complet (din punct de vedere american): jucător de fotbal de mare perspectivă în liceu, se căsătoreşte în grabă cu o individă de moralitate îndoielnică, rămasă gravidă, şi ajunge (culmea decăderii!) vânzător de pantofi de damă, adică obligat să suporte mirosurile picioarelor nespălate ale unor grăsane care doresc încălţări care să le facă piciorul subţire.  Citiţi mai departe »

Încercăm să aproximăm specificul (cvasi)religiozităţii trăite de pasionaţii oameni din categoria fanilor. De asemenea, propunem o serie de referiri la forma de viaţă a fanului, în general.

Originea cuvântului fan nu este clară. Fan poate deriva din fanatic, dar şi din fancy (fantezie, pasiune, capriciu). În discuţie intră şi latinul fanum (sanctuar, lăcaş sfânt, templu). Din motive lesne de înţeles, adversarii religiei populare preferă derivarea din fanatic: „Termenul este el însuşi o prelungire a lui ’fanatic’ şi a fost folosit […] pentru a-i desemna pe spectatorii entuziaşti ai sportului. Deşi termenul ’fan’ este folosit astăzi într-un mod larg descriptiv, el nu şi-a pierdut în întregime conotaţia de fervoare religioasă, de frenezie şi de pasiune demonică transmisă de derivaţia lui etimologică.” (John B. Thompson, Media şi modernitatea – o teorie socială a mass-media, Antet, 1999, p. 210, apud Virgiliu Gheorghe, Revrăjirea lumii sau de ce nu mai vrem să ne desprindem de televizor, volumul al doilea, Editura Prodromos, Fundaţia Tradiţia Românească, 2006, p. 182) Cum se vede, apărătorii valorilor creştine constată că un fan este practic pierdut pentru credinţa lor. Fanul şi-a găsit obiectul admiraţiei absolute (persoană, grup, tendinţă, operă de artă, idee) în sfera laică şi pare inapt pentru fervoarea creştină.  Citiţi mai departe »

Prolog (sau Pro-Log?)

Tema la care redacţia revistei „Pro-Scris” ne invită să medităm acum este prea tentantă, şi uite că nu rezist imboldului de a intra în „joc” şi eu, ca unul care îşi recunoaşte deschis, între înzestrările naturale, şi dispoziţia ludică. O calitate de-a dreptul salutară, la urma urmei, bună să contrabalanseze gravitatea excesivă, atunci când aceasta din urmă ameninţă să ne modeleze exclusiv după regulile ei. Din păcate, la regalul ironiilor colegiale nu pot veni cu lucrări noi, dar contez pe faptul că alţii o vor face din plin. Mi-am adus aminte, însă, de nişte parodii cu care m-am distrat în tinereţe, incluzându-le temeinic în romanul Argonautica. Ele au, prin urmare, un oarecare iz de la naftalina presărată deasupra lor ca să nu le roadă moliile. Le transcriu mai jos după prima ediţie, cea din 1970, întrucât în ediţia completă (publicată zece ani mai târziu) unele s-au dispersat la modul difuz prin text, fără a-şi pierde totuşi urma: se pot reconstitui şi de acolo, din comentariile amuzate ale personajelor mele.  Citiţi mai departe »

A apărut revista „Helion” nr. 1-2/2009, cuprinzând textele premiate la concursul omonim din 2008, precum şi povestiri scrise de Marcel Luca, Lucian Vasile Szabo, Silviu Genescu, Laurenţiu Nistorescu. Traduceri din Sean McMullen, Gustav Meirynk, Karinthy Frigyes. La rubrica „Debut”: Corina Munteanu - Rusalca.

„Bill, eroul galactic” (1965) de Harry Harrison a fost scris în mod intenţionat ca o replică la celebra „Infanterie stelară” (1959) de Robert A. Heinlein. Aceasta, desigur, cu mult înainte ca Paul Verhoeven să deschidă seria de filme „inspirate” de îndrăzneaţa operă a scriitorului american:
- Starship Troopers (1997);
- Starship Troopers 2: Hero of the Federation (2004, regizor: Phil Tippett);
- Starship Troopers 3: Marauder (2008, regizor şi scenarist: Edward Neumeier).

Cei care au văzut şi au reţinut numai continua bubuială din filme vor fi dezamăgiţi la început, deoarece romanul original a fost construit programatic şi cu o subtilă inteligenţă. Heinlein a plecat de la premiza că recurgerea la violenţă este motivată în unele cazuri şi a pledat pentru folosirea ei, bineînţeles, sub un control deosebit de riguros. Este o cu totul altă perspectivă decât principiul asimovian enunţat de Salvor Hardin, cel dintâi primar de pe Terminus: „Violenţa este ultimul refugiu al celor incompetenţi.” („Violence is the last refuge of the incompetent.” - inspirat de o maximă a scriitorului englez Samuel Johnson: „Patriotism is the last refuge of a scoundrel.”)  Citiţi mai departe »