Acolo unde sunt prea multe reguli, nu există nici o regulă. Acolo unde sunt prea multe carti, nu există nici o carte. Acolo unde există prea mulţi scriitori, nu există nici un scriitor. Acolo unde sunt prea multe premii, nu există nici un premiu. Acolo unde e plin de expoziţii de carte, cartea se pierde în lansari, discuţii, can-can-uri, beri şi discursuri convenţionale.
De câte ori are loc un “târg de carte”, eu mă duc cu gândul la târgul în care m-am născut şi unde mi-ar fi foarte greu să mă mai întorc vreodată. Parte integranta a României, ca toate parţile integrante, cu mai multe mii de locuitori, despre care nu poţi spune nimic, acest târg e respingător.
Senzaţia stranie de respingere din micul târg al României, despre care nu poţi spune nimic, o am şi când intru în sala unui “târg de carte” de la noi. Îmi doresc să ies cât mai repede de acolo. Atmosfera orgoliului de tip “cine suntem noi şi ce frumos mirositor transpirăm” e înăbuşitoare.
Nu am reuşit să cumpăr niciodată vreo carte dintr-un astfel de “târg”. Simt că, dacă aş face-o, nu aş putea citi cartea, cum nu aş putea citi vreodată o carte făcută cadou de vreo editură. Am un acut sentiment al zădărniciei.  Citiţi mai departe »

1. E o muncă bunicică, nici mai murdară, nici mai grea ca altele, ideală ca să faci yeni rapid şi sigur. De dimineaţa până seara prospectezi asteroizi, forezi, extragi minereu, vorba vine de dimineaţă sau de seară, pentru că în Centură lumina curge izbită de bulgări metalici, un şvaiţer muşcat de un mucegai alb pufos. Mie-mi place mai mult şi mai mult cum roveru’ se lipeşte de insulele plutitoare ca un păianjen de apă graţios, după foraj un zvâcnet spre altele, atenţie mare să nu deranjăm ordinea solară, un impuls acolo unde nu trebuie şi ar începe marele pinball, proiectând meteoriţi în toate colţurile sistemului solar, ai putea rade o metropolă pe Terra cu un hectar din ăsta, ţintit cu boltă, aşa că grijă mare la asteroidare, râdea Kat cu dinţişorii violeţi, ultima modă în pensiunile de la periferia Centurii. Colierul de hematit plutind în casca izoliră, ochişorii bătrâni, şi mie mi-e mai aproape ca stelele rânjind prin cerul găurit, mai aproape ca planeta îmbâcsită de pe care evadasem pentru marele pot, ca transpiraţia de pe frunte când Bab s-a tras înapoi să privească mai bine ceva-ul iridiscent pe care-l ţinea de parcă l-ar fi fript prin mănuşile polimerate.  Citiţi mai departe »

Revista englezească „New Scientist” a publicat şi în acest an un număr special dedicat literaturii SF.

Editorialul lui Kim Stanley Robinson, „SF-ul: poveştile clipei de acum” (Science fiction: The stories of now) începe, surprinzător, cu o scrisoare a prozatoarei Virginia Woolf către Olaf Stapledon, unde îi mulţumea pentru trimirea unui exemplar din volumul „Star Maker”, carte care a impresionat-o foarte tare (oare când va fi tradusă în româneşte?). Să remarcăm faptul că linkul către pagina respectivă de web purta iniţial titlul: „De ce SF-ul nu aduce premii literare?” (Why isn't science fiction winning any literary awards?)

Autorul coloratei saga despre terraformarea planetei Marte a provocat 8 scriitori SF ca să scrie câteva microschiţe despre felul cum va arăta lumea peste 100 de ani.  Citiţi mai departe »

Un bun obicei căpătat de pe vremea convenției SF de la Călărași mă duce, de fiecare dată cînd ajung în București, la un chioșc prăpădit amplasat în fața Muzeului Literaturii Române. Un chioșc prăpadit 'dotat' cu lighene care să adune apa de ploaie care străbate prin acoperiș si care 'ascunde' uneori comori nebănuite: cărţi de care nu afli din revistele și ziarele culturale și după cîte se pare, nici de pe net.

Toamna trecută am gasit două cărți editate chiar de Editura Muzeului Literaturii Române.
Pe fondul lamentărilor librăresei abia scăpată de niște 'tuciurii' care voiseră să o jefuiască. 'Aveți așa mulți bani aici?' am întrebat eu cu mirare şi librăreasa m-a lămurit 'Nu domnule, voiau să fure cărţi'… Nu comentez.

Ambele cărți editate de Muzeu sînt realizate sub coordonarea domnului Petre Gheorghe BÂRLEA, cu sprijinul Ministerului Culturii și Cultelor prin Administrația Fondului Cultural Național.

"Spaţii imaginare și identităţi. De la local la universal în literatura pentru copii" este o colecţie de texte ale unor comunicări susținute în cadrul colocviului interational Espaces et Identites dans la litterature d'enfance (Spații şi identităţi în literatura pentru copii):  Citiţi mai departe »

Am primit la redacţie „Titania”, revista editată de Cezar Mazilu. Am numit-o revistă, deoarece pe copertă poartă un ISSN (International Standard Serial Number), cod destinat să identifice la nivel internaţional titlul unei publicaţii seriale. În prezentarea introductivă, scriitorul piteştean foloseşte termenul de „culegere”:

„În culegerea de faţă, intitulată Titania, am propus şapte autori. Şapte condeie diferite, şapte viziuni. Ovidiu Bufnilă (Big Bang Boo), cu stilul său stufos şi şugubăţ, construind un fantasy absolut personal, cu un excelent vector speculativ, Mihaela Savu (Pecno 21), un fantastic vag încriptat, oarecum kafkian, cu o simbolistică abundentă şi final halucinant, aparent lipsit de cauzalitate, Nicolae Ghinea (Camera lui Comptor), un tablou suprarealist, populat cu personaje hipnotice, zugrăvite cu un dezvoltat simţ al detaliului şi o iremediabilă tristeţe, Victor Martin (Nort sau omul invers), cu povestea lui ironic-meditativă despre povara unicităţii şi a singurătăţii totale. Laurenţiu Nistorescu (Povestea clonului şi a androidei), cu umorul său analitic şi fin, cu acuitatea flerului cu care găseşte fisurile în substanţa realului, toate grefate pe tonul unei expoziţiuni monotone şi aproape neutre. Remus Şimian (Fabrica), povestea regăsirilor ciclice şi autoflagelante, în care adevărul este povara cea de pe urmă. În final, subsemnatul cu „Chemarea”, un poem despre alte lumi, pur şi simplu.”  Citiţi mai departe »

Vorba regretatei Agatha Christie, când speli vasele iţi vin gândurile cele mai ucigaşe. Mă întrebam deunăzi câţi scriitori de valoare sunt în science fiction-ul românesc. Am zâmbit „ucigaş”, dar apoi mi-am dat seama că zâmbisem degeaba. Pentru că sunt destul de mulţi scriitori de valoare pe tărâmul science fiction. Cărţile publicate în ultima vreme – şi nu numai – sunt semnificative în sensul acesta.

Câţi însă dintre aceşti scriitori fac parte din „intellighenţia” românească?
Intellighenţia (în limba rusă интеллигенция, în limba latină intelligentia) este, desigur, un termen destul de controversat. Şi în România, unde, din păcate, nu a existat o clasă de intelectuali înainte de 1989 (deşi există câteva excepţii notabile, desigur) şi nici după (să aplicăm şi aici regula câtorva excepţii notabile, ceva mai multe totuşi…) Interesant este faptul că termenul nici nu există în limba română: DEX 98 oferă totuşi o a doua definiţie a cuvântului „inteligenţă”, o definiţie învechită însă, „totalitatea intelectualilor, intelectualitate”.

Intellighenţia – consider potrivit să adoptăm versiunea apropiată de limba rusă – înseamnă însă ceva mai mult. O elită progresistă şi, implicit, într-o societate dispreţuitoare la adresa culturii, ignorată sau chiar dizidentă. Hm, o societate dispreţuitoare la adresa culturii... Sau, fără a face nici un efort de generalizare, dispreţuitoare la nivel social, economic, politic, religios şi nu numai? Am dat cumva peste definiţia României din ziua de azi, aflată într-o criză nu în primul rînd economică, ci într-o criză greu de definit, ce ţine de rădăcinile civilizaţiei?...  Citiţi mai departe »

Mulţi oameni nu au idei, dar un mare număr dintre aceştia au măcar meritul de a da idei altora. Una dintre aceste idei este exportul românesc al unui anumit fel de a face literatură, export transformat, azi, în import masiv, cu alte costuri, aproape insurmontabile.

Prin anii ’50, comuniştii au înfiinţat o şcoală de literatură, care a făcut mii de pui, sub denumirea de „şcoli populare de artă”. Adaptate la o piaţă mică şi vioaie, cum era România, acestea au avut măcar meritul de a nu crea o gândire cantitativă; au apărut scriitori ai momentului, foarte buni pentru acea perioadă, cum sunt astăzi scriitorii de fantastic anglo-saxon, buni pentru perioada pe care o traversează.

Scriitorii comunişti români de la mijlocul secolului trecut aveau în comun cu scriitorii occidentali de azi faptul că erau produsul societăţii şi, în acelaşi timp, slujeau societatea care îi fabrica. Şi comuniştii de atunci erau la un început, şi anglo-saxonii de azi sunt la un început; era nevoie de primii, cum azi e nevoie de ultimii.
Deşi erau vremuri tulburi, societatea comunistă română embrionară era stabilizată sub umbrela sovietică ocrotitoare. Deşi e criză şi instabilitate economică, societatea capitalistă din Vest e stabilă financiar, chiar dacă atacată de germeni comunizanţi.  Citiţi mai departe »

În ultimul timp, sintagma „traducător, trădător” a devenit tot mai actuală. Nu din cauză că s-ar citi mai mult, ci pentru că, paradoxal, se publică mai mult.

Editurile funcţionează pe principiul C.A.P.-urilor. Când nu mergea sectorul vegetal, se luau bani de la sectorul zootehnic. Când nu era producţie mare de grâu, se luau bani de la legumicultură, iar când vacile nu dadeau lapte, se compensau pierderile prin vânzarea lânii de aur de pe oi.

Exact aşa e şi în domeniul editorial; o carte care se vinde bine, contrabalansează pierderile cu publicarea unei alte cărţi. E un marketing primitiv, dar merge. Nici o editură nu dă faliment. Pentru ca acest contrabalans să fie eficient, e nevoie de multe titluri, din ce în ce mai multe titluri, fiind o afacere bazată pe statistică.

E modelul economic general românesc, bazat pe deturnări de fonduri de la un minister la altul, de la un sector la altul, până când toţi banii îşi pierd urma.

Pentru că nimeni nu e orb să nu vadă că producţia de carte românească nu se vinde, se cer traducătorilor tot mai multe traduceri.  Citiţi mai departe »

Andrada era împreună cu tatăl ei, în grădina casei lor, era unul din puţinele momente pe care nu şi le petrecea în laborator, discutau relaxaţi despre ultimele experimente şi rezultatele la care reuşiseră să ajungă, erau aşezaţi pe o canapea confortabilă din foişorul de lemn înconjurat de arbuşti din genul Hydrangea, hortensia care este înflorită toată vara cu inflorescenţe mari asemănătoare unor bulgări de flori catifelate, viu colorate, siclam şi turcoaz, de tufele de trandafiri al căror flori au mai multe culori, roşii, galben-portocalii, albi, roz, aceştia erau fixaţi pe spaliere înguste de metal sub formă de arcade.
În apropierea lor erau tufişuri bogate, precum Philadelphus iasomia cea parfumată, Tecoma radicans o liană arbustivă superbă numită popular trâmbiţă sau luleaua turcului datorită florilor tubulare portocalii-roşiatice, în depărtare erau şi câteva exemplare de Wisteria sinensis, salcâmul japonez sau glicina un arbust căţărător cu flori atrăgătoare, ca un ciorchine de strugure, de un albastru intens, ale căror frunze, flori sunt toxice, ingerate puteau produce moartea.
- Andrada, ultimul tău concert a atins un maxim de spectatori, răsună puternic şi electrizant vocea lui Nick, tatăl ei, toţi au declarat că sunt vindecaţi, vocea ta, cântecul tău, are efecte terapeutice nebănuite, vorbea el entuziasmat de succesul fiicei sale. Ai primit un dar minunat, o voce tămăduitoare! Nici nu îndrăznesc să calculez probabilităţile prin care s-a ajuns la ea, este meritul genetic al anilor îndelungaţi de experimente genetice. Ingineria genetică încă mai bâjbâia, făcea progrese relative, când s-a apucat Costa de ingineria genetică şi mai ales de studiul muzicii sferelor, obsesia lui, şobolanul bătrân, zâmbeşte Nick, la amintirea bunului său prieten. M-am întâlnit şi cu proprietarul locaţiei în care ai cântat ultima dată, o sală cu câteva zeci de mii de locuri, schimbă el brusc subiectul, ştii Andrada că la început era sceptic, zicea că se teme că nu se vor vinde biletele, poate că unii nu se vor vindeca şi măcar să fie un show bun, era consternat că nu foloseşti instrumentişti, aparatură, costume, dansatori, efecte speciale, lasere, în fine tot ce ţine de producţie. Acum te invită să mai vii, a câştigat foarte bine de pe urma ta, adăugă Nick.  Citiţi mai departe »

După recitirea cu plăcere, la peste zece ani de la prima lectură, a unor reeditări ale romanelor lui Philip K. Dick, mi-a căzut în mână o carte de Neil Gaiman, "Pulbere de stele", prezentată ca "o feerie, un basm, o poveste pentru toate vârstele".

Cartea e publicată într-o colecţie care ar trebui să conţină, dacă nu science fiction, măcar un fantastic cât de cât original, nu o compilaţie din mitologia celto-normandă sau o addenda la scrierile lui Tolkien.

Mi-am spus că basmul poate fi inclus, după părerea lui Florin Manolescu, în science fiction şi m-am apucat de lectură, ignorând faptul că autorul e englez şi vinde basme la americani, aceştia construindu-şi tradiţia din te miri ce.  Citiţi mai departe »